The downfall

Dupa mii de secunde in abseta unei conteplari, dupa placeri nesfarsite, dupa nopti nedormite, dupa rasete necontrolate, dupa zile cu prietenii apropiati sau nu, dupa zile de nastere ce isi pierd numarul in sir, dupa pierderea copiariei undeva in ceturile timpului, dupa realizarea maturitatii odata dorite, dupa exagerarea existentei propii, dupa sistematizarea concreta a persoanei, dupa pedepsele parintilor cand greseam, dupa frica plecari lor in etern, dupa amintirea cea mai frageda a bunicului sever ce te legana pe piciorul slabit... dupa toate acestea.... te trezesti noaptea busc, si in intunericul acela in care dulapul isi intinde umbrele desupra usii intredeschise, iar veoza pare prea departe pentru a o aprinde, atunci pentru cateva momente esti speriat si strigi in sinea ta "unde sunt?", si de acolo incepe povestea omului. Povestea incepe undeva in barul lui Pompy, cand numai joia poti merge sa bei un salitos si un yeger din partea lui, si sa tipi alaturi de tot clubul cand da staua gol, cand ajungi la usa de lemn masiv pe la ora 9, caci mai devreme el face stocul si nu are timp de vorba... si stand la barul acela, cu lumina difuza discuti clisee tocite, iar in fata ta luminile frigiderelor pline de pepsi si energizant clipocesc precum stelele polare, si din cand in cand fata de pe partea celalata a barului isi arunca pletele in fumul gros dat de scrumiera de sub bolta de lemn ce ascunde dese ori bautura. Inchizi ochii putin injectati si toata aceasta imagine iti aprinde dorinta de evadare, de regasire, te resimti in dorinta de a fugii de aceast gol zilnic in care a fost plonjata viata, si incepi a simtii briza blanda a Fagarasului in parul scurt, si deschizi ochii obositi, vazand numai... munte. Te asezi pe traseul probabil prea lung, pe o stanca mai plata, si in alternanta norilor cu soare realizezi ca duci lipsa unei prezente, si privesti unimit in spate, cum totul sa cladit pe dorinta de a nu fi singur, de fobia unei vieti sterse, care acum isi reneaga, cu o ipocrizie nemarginita, trecutul, si priveste disperat inainte, sperand la un viitor cladit pe un oarecare prezent. In afara acestei ideii, revenirea in mediul zilnic se va dovedii naturala, dar totul incepe a capata un sens, incet, totul pare a deveni clar, precum o scriere pe zid ce era in ceata si acum aceasta se risipeste... suntem din ce in ce mai tristi, mai nesiguri pe noi, mai neatenti, mai suparati... fara motiv, pe oameni ce nu ies din tipar, suparati in realitate pe noi insine pentru un esec ce pare inevitabil, si totul, telenovela fara de sfarsit in care ne scaldam picioarele isi nutreste radacinile in seara gratarului, cand alaturi si Alex si Horia, undeva intre trei copaci protectori, cu scartaitul subtil al balansuarului in fundal, cand discutiile se insiruiau precum un puhoi nestavilit de ideii si aintiri, un gand subit iti electirza gandirea in timp ce vorbeai necontenit de parodiile vietii, in fata ta fiind un credincios adaptat unui mediu pagan, si un pagan ce intelege ideea credintei, dar nu o propaga asupra propiei persoane - „Tot ce as zice, orice sfat sau idee care o voi expune, este fundamental falsa, caci se va schimba, cum micul joc de om inca drept se va sfarsii... totul pare a fi fals” - si taci, pentru a asculta oarecum sec o discutie in care de obicei ai zice mult mai multe. Incepand cu barul lui Pompy, cu plecarea in Fagaras si discutia din gradina, totul va fi diferit, caci precum scrisul de pe zid s-a clarificat, actiunile incep a lua o tenta mai degraba instincitiva decat rationala. Pentru prima data vom lasa persoana din interior sa iasa, pentru a putea face fata acestei incercari, vom lasa ura nativa sa fie exprimata, vom cauta noi ideii, vom cauta noi drumuri catre idealurile vechi, ne vom regasi pe noi insine... dar pana atunci trebuie sa recunoastem ca undeva pe drum ne-am pierdut.

Sunny Days

Trenul isi pierduse calea, iar la baza muntelui, un macaz ruginit facea ca toate rotile vagonelor sa se indrepte spre un iad imaginar, spre un necunoscut terifiant ce alunga armonia si lipsa confuziei eterne, spre mare. "Taramul soarelui" era o amintire indepartata si in timp renegata, caci unii ochii nu vad ce inima ar trebuii sa simta. Intre undele de apa, intre sariturile de pe dig, intre incercarile fiecaruia de a ajunge pe salteaua mult dorita care oricum se dezunfla, intre razele de soare ce le prajeau pe fete, intre zecile de platouase de hamsii si midi, intre urmele de nisip lasate de copii de plaja, isi facea loc aceasta amintire ce trebuia reinviata macar odata, dar stand cu picioarele in marea inca rece incercand sa asculti zumzetul linistitor al marii, nimic nu parea mai profan decat sutele de sezlonguri si umbrele, si tipetele, groaznicele tipete ale parintilor catre copii lor... si rapid iti pierzi ideea, iar sunetul marii va fi pentru totdeauna un vis indepartat si neinteles macar de tine. Dar dorinta pare prea mare de aceasta data, si pleci intr-o aventura in locul unde totul ar fi inceput, unde se alfa sufletul marii, la periferia unui taram atat de fascinant, ce, cu putin noroc isi va dezvalui secretul. Dar in aceasta aventura nu esti inca singur, si te simti oarecum protejat de ceea ce vei gasi acolo. Peisaju indepartat al Bucegilor vazut din P. Craiului dimineata cand norii inca sunt josi, si creasta este lovita de o lumina atat de feerica pare arat de departata de straduta odata ingusta presarata de magazine cu articole hipiotice, cu un aer de vest salbatic, cu pietris denivelat ce anunta lucrari importate pe viitor, cu un hotel vechi de o stea si cu o priveliste oarecum directa la plaja si mare. Pe un cearsaf undeva la marginea satului, cei patru stateau si priveau marea hipnotic, cum pietrele masive erau inghitite de tumultul marii ce parca se apropia de ei, dar in acea stare relaxata, cu soarele aproape de apus ce ii lovea in spate, doua tinere le taiara calea vizuala. Indepartate erau acele doua tienre, jucand oarecum dansuri ritualice diferite, prima, parca scluptata de natura insasi a fi blanda si ascunsa, timida si eterna, cu parul lung si drept ce ii acoperea fata, ce uneori se ondula pe hainele de culori vii, se apleca des pentru a alege o scoica, o aduce la nivelul buzelor si ii soptea ceva parca, apoi gentil o punea in acelasi loc si pleca mai departe, iar valurile, in acest ritual, ii udau hainele, iar ea intra parca din ce in ce mai mult in mare. A doua, o personalitate cioplita in stanca, cu parul scurt nearanjat si negru ce se rasfrnagea in soarele aprins si mangaietor, cu haine oarecum inchise la culaore incerca sa gaseasca stanci pe care sa la urce, iar cand urca o stanca acoperiat de alege de un verde degerat, urmarea linia marina pentru a gasi o alta, si cand traversa plaja, marea isi retragea undele ondulate, si aceste doua prietene isi incalecau calea des, dar niciodata nu isi spuneau o vorba, caci jocurile lor ritualice erau atat de diferite incat nu exista loc pentru o a doua persoana. Inchizand ochii la aceasta poveste ce semana prea mult a mit, te trezesti intr-o alta poveste in care totul este adus omagiu noptii ce adaposteste muzica, lumina bizara si umbra protectoare ce ascunde dorinte neuitate de secole. Alte jocuri ritmatice in jurul totemului ce ofera lumina orbitoare, iar tinerii atrasi precum niste tantari infometati dupa eliberare de acesta lume incep a dansa pe nisipul rece, lovind incet barca de langa totem care pare plina de alti tineri ce vor a naufragia din aceasta lume pagana.... si incet incet totul incepe a capata un sens, apoi altul, totul incepe a parea un tablou prost pictat, in adancul noptii eliberarea devine cel mai de pret omagiu adus marii... mainii ridicate spre cer, bai nocturne imbaiate in acool si iarba, stele magnetice ce ridica mica noastra plaja la marle cer, luna odata ascunsa dupa norii grei ai zilei lumineaza fetele celor ce s-au indeprartat de totem pentru a isi inchina eliberarea nocturna intr-o tigara, oamenii isi pierd ratiunea pentru un scop mai nobil, iar toate acestea isi schimba fata pana in momentul in care si tu devi parte din acest tablou prost pictat, iar atunci totul devine clar si ritualul tau devine ritualul lor, si plaja pare singurul loc unde ai vrea sa fi, unde ar trebui sa fi... si in largul marii lumina totelului pare o stea pamanteana atat de vie, atat de pagana, atat de mitica incat marea incepe a isi forma undele in ritumul ei. Acest vis real parea nesfarsit, iar muzica parea vocea marii ce te modela in cea mai primara forma a ta... dar in zare se anunta sfarsitul, marea incepu a aprinde inaltul cerului cu zori usor rosiatice si malul se umplu pentru spectacolul luminatic. Haosul, muzica, fericirea era acum doar amintirea unei mahmureli, tot ce mai aveau toti acum era rasaritul, si ceva din tine spunea, ca rasaritul este cel ce da suflet acestui loc. Orizontul innorat parea ca nu va destainuii nici un secret astazi, dar totemul incepu a fredaona o sinfonie a soarelui si incet soarele strapunse norii grei si aduse plaja inapoi pe pamantul pagan, dar oferii secretul etern al marii... eliberarea. Nisipul incepu a se incalzii si cu spatele la mare, precum faceai odata in copilarie, iti iei la revedere de la acest loc, unde poate nu vei mai ajunge vreodata, dar care tia oferit linistea de a sti ca muntii si marea se incaleca, dar nu isi vorbesc, ca poti fi la o joasa altitudine dar poti simtii inaltul cerului doar ascultand ritmul muzicii, ca marea isi spune povestea numai celui ce este demn de a o asculta.