Istorisirea Exilului - Frontiera

Dimineata se anunta cu raze inabusite in griul noros, iar vantul lovea geamul camerei intunecate in care el dormea. Ceasul statea rezemat de noptiera zgariata pe partea dreapta, reflectandu-se in lacul milenat, iar patul parea atat de compact cu cearsafurile albe si pline de nisip. Sifonierele ramase deschise erau acum goale, in schimb in fata lor se ingramadise-ra genti pline cu haine murdare ce sustineau o scrumiera furata de la Bibi, cu un trabuc si un lemn scoplit in forma de rechin... pe care se notase Sorin Sefu. Ceasul incepu parca a se revolta contra acestei ordini interioare, si incepu a suna isteric. O mana il linisti totusi, iar el se ridica incet din pat si parasi camera, lasand numai vantul sa aminteasca de miscarea eterna a lucrurilor. 

Iesii afara imbracat gros, pietrisul din fata casei fiind inca ud de la ploaia de aseara, iar vantul purta cu el o alta ploaie marunta si calmanta. Se uita in stanga si observa portul cu schele inalte invaluit intr-un zid de ceata, apoi porni incet spre vama. Era ultima zi. 

Ajuns in micul sat, cobora scarile autobuzului ce nu mai mirosea a piciare si a bere varsata, ci a curat, mult prea curat. O loase pe strada franceza pentru a scurta din drum, iar cand ajunse pe strada ce ducea la plaja vantul ii lovii fata cu putere, baga barbia in polar si incepu a avansa. Acum, aici, totul... numai ganduri marcabile in acea dimineata, dar plaja, spunea ceva in dimineata aceea, frumoasa plaja pregatise un cadou neasteptat pentru el. Sorin alergand pe terasa si razand ca are vanzare barul, expresia materna a lui Lili cand venea sa ii aduca mancare in turele de zi, radierea permanenata a lui Catalin si noptile petrecute in carciumi ce se pierdeau numeric foarte repede, apoi intrecerile pana in marea plina de pietre, Ramboi cu privirea confuza cand era beat, Enis amuzandu-se pe seama oricui, sunetul zarurilor aruncate de Banderas la a doua masa a terasei de lemn, somnul lui Fane langa Johnny the Dog, targurile facute pentru felii de paine la pescaria lui Gabi... si ciorba de fasole cu ceapa, atasarea lui Bea de scarile corsarului, timpul lui Tom departe de restul parasutelor, langa malul marii singur... si betiile sfarsite la foc, Selinski ce alerga cu sticla de vin in mana in cautarea lui Bea, discutiile de cafea si scoch cu Satana dimineata inaintea turei, tablele cu carti de joc pe podeaua carciumii jucate cu Kenny, cozonacul de la Hand, Timisoreana de la Pirati innabusita in multa filosofie cu tipa aceea, toate acestea, luate ca un tot... plaja le pastra in nisip, in tacere si caldura. Iar acum totul cazu in tacere, o tacere placuta, plaja era pustie, pescarusii anuntand sfarsitul in stoluri impresionante. Numai pescarusi si johnny cu chef de joaca. Stand la marginea podelei de lemn, el privea cu uimire acest peisaj invaluit in tacere, placuta tacere... nu regretand circul... ci apreciindu-l acum mai mult decat oricand, acea explozie neasteptata de energie umana, o lasa acum cu plaja, dar pasea acum cu plaja in suflet. 

Istorisirea Exilului - Jazz

Era o dimineata, placuta, cu acroduri molcome de jazz, imbaiata in mult soare, prea mult soare, iar mesele din fata barului se umpleau rapid, doar pentru a fi parasite in fuga gratie razelor ce supraincalzeau crestetele inegrite ale oamenilor. In dreapta umbrelele isi fluturau marginile, iar sub ele un cuplu milenar isi savura bautura rece. Era o imagine aproape groteasca in infatisare, dar-sublima in context. Era precum ai aprecia un tablou suprarealist, frumusestea gasindu-se in haos si uraciune, batranul cu burta iesita in afara bazinului, isi intinse mana spre frumoasa lui doamna de proportii. Ochii sclipitori, erau poate singurul lucru ce nu se schimbase te atatia ani, privirea aceia plina de pasiune si respect, ce deseori o intalnea pe a ei. Cu fetele zbarcite precum niste cicatrice lasate de timp, ei zambira fara a spune ceva, apoi ea pleca in mare pentru a se racorii... privirea lui nu o parasea, caci el vedea frumusetea acelui tablou... mai bine decat oricine, el era prictorul. In fata barului trei tineri isi faceu simtita prezenta prin rasete si glume exteriorizate, ce usor cladeau o miscare generala de amuzament intre ei trei. Dar... pufaind din pipa indoita de lemn, gandul absurd ca aceste noi modele umane sa fie doar o iluzie, dar daca si masa de langa este la fel o iluzie, iar daca si ea este o iluzie, ce face acest gand mai mult real decat fictiune... prezenta parea o ficitiune. Micul grup emana dorinte ascunse ce izbugneau prin rasete ironice... sugerabil fiind ca nu puteai de acum incolo sa analizezi acei tineri unu cate unul, ci doar ca un grup compact, si acel grup putea foarte bine sa reprezinte...  incocenta. Ioncenta prin necunoastere, prin a-societate, prin simplitatea impusa de timp si nu de caracter. Puteai simti aproape mirosul libertatii... Sticlele de suc rosiatic incepeau sa se incalzeasca la soarele de iulie, si propagau o lumina placuta, smaraldie, in tot barul... precum ai fi calcat pe mici balti intr-o oaza marina. Incercam sa pictez un tablou mental, cu cele doua mese atat de diferite in context si aparenta, cu sticlele de suc in soare, cu marea ce inghitea totul in fundal, dar tinerii se ridicasera de la masa... astfel tabloul parea incomplet... totul se prabusise rapid, numai amintirea acelui moment inbaiat in mult soare si jazz. Prea mult soare. 

Averse

Inceputul unei povesti se asemuieste unei nasteri, paginile sunt albe inca, posibilitatiile sunt neliminitate... dar ciudata soarta.... dezgustul... neplacerea ma aduce acum sa nu mai pot scrie acea poveste, sa nu mai dau nastere acelui monolog ce ar spune totul verde-n fata... sa nu mai pot insira cuvinte dure si subtile, totul cufundandu-se incet in tacere... morbida tacere. Dispretul... dezgustul... ne leaga de oameni, de alti oameni, diferiti noua... noi cei buni si drepti, ce nu am putea face rau, nu am vrea sa facem rau... noi cei puri... fara pacat umbrind pamantul... noi cei ce ne multumim cu un gand si nu cu o fapta... noi suntem dezgustul... suntem dispretul, ne delasam pana in punctul in care tacem si lasam capul in pamant si privim propia umbra difroma... iar tacerea infundata ne va definii... pentru ca nu credem cu adevarat intr-o salvare mirifica a acestei omeniri... si ne displacem inca odata. Corzile trairii se intind... incet incep sa tremure antebratele... muzica inobileaza acel suflet... nu mort.. ci viu, ce in aglomeratia unui oras nu se va ridica de sub mediocritatea situatiei... pentru ca omul se asteapta sa moralizeze situatia in care propiul suflet simte adanca intepatura a societatii.... si se asteapta ca omul sa doreasca sa evadeze, nu din mediocritate ci din monotonie, sa evadeze pentru a spune "urasc, iubesc, traiesc plang sau rad" sa se detaseze intr-o poiana aproape de creasta montana, sa evadeze de aceasta monotonie.... in vise mediocre divine... se asteapta ca omul sa realizeze ca viata este odioasa, mizera dar enorma.... si se asteapta ca omul sa nu spuna nu acestei incercari numita viata. Dar ciudata soarata... uneori se asteapta prea mult de la un om... 

Pasajul Drept

Butoanele albe sunt invartite pana cand lumina apare pe diofuzor... dar dispare in lumea subterana... am terminat... nam uitat nimic? Nu. Usa se inchide usor si chiele se scutura zgomotos in alt buzunar acum, sigur nu am uitat nimic si zambesc ... este devreme inca si incep sa urmaresc linia discontinua de pe o strada intunecata, rupandu-ma de lumea aceasta pentru a zbura pe bucati de asfalt albe ce deliniteaza doua lumi... dreapta si stanga. Totul se misca repede, in vortexul acela capul iti vajaie si rasetele incep a plange, zambetul isi prelungeste buzele la infinit... iar tu este pe o strada fara lumini in fata caminului de arte, crezand ca soarta te aduce tot timpul in locurile in care incepi sa o constientizezi. Este devreme... si vinul moxian va da dureri de cap, dar momentul spune sa intri in acea cladire precum o Biserica, in urma lasand o lume pagana... Urcand scarile ciobite in parti, duci acelasi dor de munte, de anitsocietate, de rebeliune, de ura celora ce exista si de iubirea celor ce nu. Destinul a facut de mult intr-un tren vechi, ca radacina umanitatii sa patrunda mai adanc in egoismul sufletesc... prin prietenie. Esti aici... acum, in fata altei lumi, te zdruncini putin in fata unei usi murdare de marker negru, si realizezi ca totul acum este sansa, totul este libertate, pentru un moment vei putea respira... vei putea rade fara sa vrei, caci numai sansa tea adus pe acest drum drept... acest pasaj drept. Optimistul va fi langa tine cand vinul te va lua, artistul va visa la o lume prea ingusta, altruistul isi va legana capul in ritmul muzicii, rebela isi va urla libertatea intr-o agitatie maniaca, pictorita cu chipu-i pur va zambi subtil cand pe obraz fotograful ii va asterne un sarut. Poate o lume prea pustiita de realitate, o casa... un camin al viselor, plin de ralitate. Duci inca un pahar la gura si inchizi ochii, dar nu... ai uitat ceva la club... iar totul se sparge, caci acea linie intre drepta si stanga, era intreprupta si incet realitatea si-a facut loc in visul tau... precum apa isi face loc printre bucatile de asflat alb... in final existand nu dreapta... nu stanga... ci soseaua intreaga pe care poti merge... sau poti a te intoarce sa o schimbi cu alta.

Citatul

Pipa cade bursc dintre buzele stranse odinioara ale artistului, ochii incep a avea o sclipire neinduplecata, totul pare a avea un sens general doar uitandu-te in acei ochii, marea filosofie a fost descoperita, este acel big-bang al vietii ce matura orice dorinta de a il imbogatii in cuvinte somtoase de amor si tragedie, privirea spunea tot. Este mometnul... un crucial etern isi intinde degetele lunghi asupra mapamondului ce suntem noi... revolta interioara va ridica pentru un moment privirea spre cer si isi va realiza propia natura... omul nu va mai fi la fel niciodata. Schimbarea este necesara... pentru sunetul mut in care toti ne aruncam mainile in aer si visam in neant, pentru ca acest drum numit viata se dovedeste prea lung... iar mijloacele sunt atat de reduse, pentru ca omul este dependent de nou, dorinta de a descoperii ceva nou il infoara, il excita, il omoara... pentru ca iubirea nu mai exista, caci noaptea in somn in bratele mele tremurai fara sens... pentru ca aceeasta lume pare atat de disfunctionala, pentru ca un copil nu ar trebui sa fie nascut din egoism, caci sansa sa de a creste normal intro lume ca aceasta... nula... pentru ca in viata ajungi sa dizolvi principii de fier, pentru ca linistea a dsparut... pentru ca al tau chip perfect isi rasfrange frumusetea in diminetile insorite si inca reci de februarie si as vrea sa il alin caci sub el stiu suferinta ta, o iubesc pentru ca este si a mea, dar nu... ma retrag, pentru tot ce ne inconjoara si nu il intelgem... adica pentru tot, pentru puterea de a fi om, pentru optimism si pentru cafeaua de fdimineata, pentru noptile imbibate in alcool si fum, pentru iubire si ura... pentru noi toti, pe aceasta planeta dintr-un colt pierdut al universului, pentru acest punct in timp si spatiu ce suntem... pentru acestea.... schimbarea este necesara. Pe o strada atat de luminoasa... schimbata... de primavara blanda, de oamenii ce zbiara si incep a produce tumultul asteniei... descoperirea se va cufunda intr-o mare de sentimente confuze si momentane... dar candva in viscolul tacut cnad toate aceste trairi vor fi fost risipite... poetul... artistul... pictorul.. sculptorul... isi vad ridica pipa si va asterne pe o hartie „Poate nici Vesnicia nu este VESNICA”, prin aceasta.. denumind toata natura omului.

Breakdown

In fundal o muzica absurda inteteste spiritele din fata ta sa se aprinda si mai mult. Miscari difuze si neatente, oameni cu maini ridicate spre cerul pavat cu ciment, ce intr-o liniste armonica se incheaga spre nesfarsit. Gandurile unei zile atat de lungi se topesc in acest Rai suberan.... Raiul lor. In mintea lui zimturile rotitelor s-au netezit, iar in lacuna miresmatica a copilariei incep a se inchida ultimile capitole, incepand totul a deveni aminitre. Un vortex atat de des zbuciumat, alimentat, inrait isi are varfurile atat de sus, spre crestetul capului survoland rapid mica lume a lui, miile de ganduri, amintiri, dorinte si secrete incep... incet... a se aglomera. Un gand subit apoi apare si totul devine confuz, acest gand este oare diferit prin esenta... si totul se opreste brusc, gandurile, vortexul, amintiriile, secretele, se orpesc din haosul permanent. Miscarile difuze incep a parea incetosate si se ridica de pe scaunul sau precum un far, si iese afara, fara a gandii ce face, ura acel loc, din farama de copil din el, ce era sincer... ii ura pe acei oameni pentru acele miscari ritualice... se incheie la geaca groasa si pleaca spre casa, iar pe drum o lacrima in coltul ochiului drept ii va genera barbatia de a spune "e de la frig". Ajungand acasa afla ca este singur si in intampinarea lui vine un animal mic ce indragerste casa aceasta in lipsa lui, si pentru prima data el se simte bine, atat de bine in acea liniste, si se prabuseste sprijinindu-se cu spatele de usa, acela era locul, unde adolescenta are sa devina visul, iar copilaria o lume prea departata, ultima expresie a sentiemtnului sicner... iar momentul putea fi exprimat prin liniste. In scurt timp va ridica si el mainile in aer, spre inaltul tavanului, si va canta alaturi de alti oameni pe care nu ii intelege dar pe care ii transforma din cand in cand in oamenii care iar vrea sa fie. Intr-o stare prea euforica cand miscarile vor fi absurde va face gresala sa se uite in sus, iar cerul sau va parea atat de aproape... cerul sau de beton va parea atat de rece... caci va lasa mainile jos... si nu le va mai ridica vreodata... nu va mai fi vrodata copil.

Ceata...

Din incercarea treptata de a intelege sensul unei zile de Duminica, te ridici din patul cel moale si umbli stingher prin bucataria ce are un miros de ghena izbitor pentru ca mama nu a dus gunoiul aseara din motivele supersitiei... ca daca acesta este dus seara.. vei pierde ceva... vom pierde ceva... si deschid geamul larg, ceata cuprinde tot si o apasare nedorita iti astupa timpanele si iti raneste tamplele, ai prefera sa dormi. Degetele aluneca bizar pe bucatile de gresie ciobite de la termopanul pus invers, si incet o crapatura iti agata unghia de la degetul aratator, fara sa iti pese insa, in ochii tai este ceva atat de pal si stralucitor, palul acelor idei marete, sclipirea acelor momente unice.. dar nimic nu pare mai lipsit de sens in acea dimineata. Parca in acel moment, bizar si intunecat, toate sunetele pamantului s-au oprit, numai respiratia ta ce abureste geamul murdar si ceata ce cuprinde pana si copacul din fata blocului au ramas. Incet, incet mintea ti se umple de gandurile lasate in urma odata cu somnul, dar inainte sa iti freci ochii de dezgust pentru propia-ti viata, iti pierzi un moment privirea in ceata laptoasa si te intrebi daca ar fi cineva acolo care ar intelege tot ce gandesti... in aceasta ceata eterna in care iti place sa te ascunzi atat de des? In bucatarie intra mama si in spatele ei toata familia se trezeste, iar sclipirea ochiilor este uitata. In linistea aceea se afla o persoana care nu ar vrea vreodata sa fie vazuta, care prefera singuratatea decat expunerea, ce se ascunde in miscari bruste si rasete incontrolabile, in multele cuvinte frumoase ce ascund ideiile urate. Iar in timpul mesei mintea ii va fugii deseori la schimbare, printr-o prisma prea optimista ce iti aduce uneori un zambet lipsit de riduri... dar acel zambet va fi suprimat odata si odata... caci cu fiecare zambet vei pierde ceva... vom pierde ceva.