Pasaje stange...

Pe malul marii luam un pumn de nisip si simulam un mic cronometru clepsidral ce isi pendula unda la adierea vantului parca inpins de valurile marete, ce uneori iti atingeau degetele picioarelor cu o finete neasteptata si te faceau sa scapi nisipiul brusc, sa doresti si mai mult ca acel moment sa devina un fel de natura moarta in viata ta, sa deschizi un sertar ascuns candva si sa simti acel vant, acel nisip intre degete, acea magie a copilariei, fara ca prezentul sa pateze vre-un vis de vara de mult uitat. Uitandu-te in fata la orizontul ce doreste a se ondula in etern, zambesti usor, fara motiv aparent, iar din spate auzi parintii ce iti aunta plecarea din acest taram inghetat in timp si aminire, fara ai asculta insa, faci cativa pasi pana la malul agitat si invaluit in creste marine, si iti iei ramas bun de la sacrul taram al altora, cu fata inca zambitoare.


Pe malul indepartat al dunarii, cu vantul ce iti flutura cateva frunze de salcei in fata, simti chemarea apei, de a culege scoici alaturi de cea mai frumoasa fata posibila, si intri in apa ce isi lasa unde repezi, ce se pierd in alte unde mai mari. Cu picioarele inca ranite de la cei 10 kilometri mersi pana aici, atingi fundul apei si incepi a simti in nisipul moale, ascutitele scoici. Te uiti in ochii ei verzi ce par desprinsi din povestile nemuritoare ale lui E. Bronte, si te scufunzi pentru a culege acea scoica, dar mana ta si a ei se ating pentru prima data in acea apa tulbure, apoi iesind la suprafata te trezesti chiar langa ea, si observi pentru prima data buzele pe care se scurgea apa in mici siroaie, ea pronuntand uimita "Mihu, mihu?", ii iei cu mainile barbia si o saruti pentru prima data, uitand pentru un moment de aboslut orice, numai apa si ea exista. Ramanand asa pentru o secunda ea isi inchide ochii si viseaza la marile iubiri din povesti, iar el la ochii bolnavicios de frumosi din romane. In caruta cea parasita ea ii va spune ca totul este bine, ca el este cel potrivit, si pentru prima data el da atentie unui lucru atat de straniu... dragostea...

Iti plimbi privirea intr-un tramvai aproape gol, caci pare prea dimienata pentru ca orasul sa isi intinda umbrele pe scuarurile de un verde inchis ce il inconjoara. Roxy este pe scaunul din fata ta, si iti povesteste cat de importante sunt momentele vietii, iar tu cu o casca in ureche descoperii Aerosmith, si iti lipesti capul de geamul proaspat murdarit de pete de vopsea alba, dar te lovesti de ochelarii patratosii ai tineretii, si realizezi ca iti vei traii un sfer de viata in umbra acestor aparate de corectie, ce inobileaza vederea dar sfarma sufletul, prin rasete umilitoare ce nu au existat niciodata, prin ironia soprtii ce a facut ca un om ce ar rade pentru a umilii sa poarte emblema acelei umilinte, si ca va ajunge in punctul in care s-ar umilii singur pentru a isi demonstra o stare de suferinta.... Si incet incepi a iti amintii de profesorul senil de romana ce spunea ca Bacovia este un fals poet, caci el nu a dus acea viata sumbra sau suferinta, ci doar si-a imaginat o stare, si faci in sinea ta un pod comparativ ce isi adanceste pilonii foarte adanc in nisipurile timpului. Atunci in tranvaiul 34, in fata spitalului Colentina, Roxy, in secret indragostita de tine, iti da un branci... este timpul sa va dati jos.


Usile trolebuzului se deschid tardiv, si incepi a merge incet spre casa, caci sufletul acelei sticle de vin a fost consumat de dorinta de a simti melodia "whatshername" mai intens, sa poti auzii chitara cum consuma publicul, si cum totul in final se scufunda intr-o mare de tipete si apaluze. Cobori rapid scarile pasajului si incepi ati amintii de Bea care a plans in seara asta, ca in sufletul tau sa aprins pentru un moment un sentiment real, in perspectiva prea optimista in care cuiva ii pasa, cea ce parea pana in acel moment... straniu... caci acest drum a fost atat de lung incat uneori simti un dor de casa chiar cand esti in propia camera. Incet de dupa stalpul de sustinere al pasajului isi face aparitia o mica formatie folk, ce canta "Floare de Colt" si instant imaginea in care iti contemplai un oarecare drum, se stinge, si este inlocuita de noptiile petrecute in prezenta lui Zoom si Alex, alaturi de sticlele de energizant, pe acel fotoliu moale cu o tabla in fata, si cu noaptea lunga in fata, cand alex era dornic de a castiga, eu aveam strategia, dar Zoom o facea tot timpul. Povestiile nesfarstie de pe canapeua aceea rosie, in acea lumina oarba care iti facea somn, dar realizai ca este deabia 5 dimienata si ca povestile deabia incep... iubeai acel moment pentru simplitatea lui... iar acum il iubesti mai mult caci a intrat in aminitre.

Soarele rasarea rapid, iar usa blocul pestrit, din placi comuniste odata albe, se deschise larg, trantindu-se de perete, iar arcul ruginit ce tot impiedica batranii sa deschida larg usa, se rupse si zbura intr-un mic salt spre etern, in gradina. Ca un vuiet magic, Bea iesise cu rucsacelul ei mic, plin pana la refuz tipand la Gogu cu putere "O sa plece toti!!", si se uita la copacul ce o proteja acum de soare, mirata de umbra ca forma, si dintr-o miscare brusca isi lua ochelarii de soare de un negru oglindit, ii puse la ochi, apoi ca o pregatire pentru excursie, trase aer in piept si incepu sa strige iar la gogu. Din umbrele introtochiate ale scarilor, fata nebarbierita a lui iesise la lumina matinala si o lua rapid pe Bea de mana si incepura a fugi precum bezmetici prin parcarea inca amortita. Umbrele lor se interconectau in soarele odata rosiatic, pana in coltul aleii asfaltate recent, unde visul oricarui tanar ascunde dorinta de plecare, o dubita Woltsvagen cu 8 locuri, cu geamuri murdare si o roata putin dezumflata, dar care era biletul lor de evadare din acea lume. Uitandu-se la duba, stand la vreo 4 metri de ea, cei doi aveau caraghioase fete, gandindu-se poate la marile realizari ale vietii, care se intamplau chiar in acel moment, cum filososfiile lor se interconectau atat de des incat au ajuns in punctul unde au laut carbunele si foaia si au inceput a isi desena destinul... si iata asa ar arata el. Urcara in masina, si motorul porni greu, volanul era prea mare, dar cand iesii de pe alee, bea ii puse lui ochelarii la ochii... ai spune ca erau doi orbii ce conduceau o masina numita "destin". Dimineata Pompy urca din adancurile clubului pentru a fuma o tigara si cu o mare surpridnere vazu W in deapartare si isi stinse tigara sub talpa-i groasa, si se apropie. Usa se deschise la masina si Pompy intra si se tolanii pe prima bangheta, "Acesta este momentul pentru a schimba ceva" - isi spuse el. Masina isi contiuna drumul "recoltarii". Ice cobora in fata blocului chemat la telefon, in "pijamaua" cu Metallica si in papauci de casa, si la ideea evadari sarii in masina fara regrete, gandindu-se "This is the life". Sorinel si Alina puteau fi convinsi? nu prea, dar cu o mica sperietura i-am scos afara in micile gropi de pe strada Alinei, si de acolo amandoi au fost "tarati" in masina, intrebandu-se "Vom fi fericiti oriunde, poate asta ne va face si mai fericiti?". Cris a fost luata pe sus literalmente caci voia sa isi ia multe bagaje, si este pusa pe bancheta din fata alaturi de bea, gandindu-se "Nuntaaaaaaa baaaaaaaaaaaa". Alex venind dis de dimienata de la Radu este acostat pe strada de prietenii lui punkeri, si se decide sa schimbe ruta spre casa, gandindu-se "Wtf!!!". Soseaua se deschise larg in fata masini... semaforul inca e rosu... in fata nici o masina... Bea ii ridica o creasta gigant lui Pompy care radea isteric, Alex incearca sa ajunga la geam ca se inecase de la tigara, Cris descopera in torpedou o pereche de ochelari la fel ca a lui Bea si o incearca, fredonand ceva din Bon Jovi in tot acest timp, Alina ii da peste mana lui Sorin care vrea sa fumeze, dar apoi il saruta tandru, intr-un ciclu etern al iubirii, Ice isi distreaza privirea pe geam, inca somnoros, uitand in final de munca, si tot ce era pamantesc, ajunse in raiul propiu-zis ce acum era.... tangibil. Gogu conducea aceasta masina de nebuni, iar pe botul masinii erau vopsite in stanga o Anarhie, in dreapta o zvastica, si pe centru, ironic... semnul pacii. Totul parea amortit in dimienata aceea de Mai, si masina porni incet de la semaforul care nu isi schimba culoare, ruland usor spre baneasa, dar pe trotuarul drept doi tipi freeky sedeau pe bordura ametiti de aburii alcoolului, asa ca in masinia urcara si Horia si Kenny, cu usurinta intrand undeva in spate pe bancheta, intreband "unde merge unde mergem??", raspunsul venind de la Bea - "Oriunde... Niciunde".... si in ceturile timpului masina pornii spre DN1, si de acolo se deschise totul... se nascusera in lumea 10 tineri rebeli, diferiti... eterni. Bea si Gogu avand soarele in fata, isi indreptara privirea unul la celalat, si zambira... era incpeutul.