The place to be

Numai soarele de dimineata aminteste de sansa ceasului de a isi pierde unda ratiunii. De a ne pierde cu gandul cand soarele ne loveste ochii aproape deschsi, de a ne continua visul inceput in timpul noptii, dar cu ochii deschisi, ca un semn de control asupra dorintelor noastre. Aducand gandurile la o oarecare linie melodica, relatez ca fiecare dintre noi are un „Taram al Fagaduintei”, fiecare dorim, din cand in cand sa evadam, poate doar spiritual, intr-un loc indepartat, diferit, mai bun poate, de unde sa o luam de la capat, unde visul se intalneste cu realitatea, si realizeaza ca sunt acelai lucru. Doi ani au trecut, cand intr-o incapere intunecoasa, in fata unui calculator cat 3/4din birou, intr-un fum inecacios de tigara, un om timid si lipsit de entuziasm are sa deschida o carte numita „Austalia”, iar cele 6 ore petrecute pe acel scaun, nu are sa isi dezlipeasca ochii de pe randurile si pozele pline de simplitate. Dupa cele 6 ore, iese pe bulevardul aglomerat si isi spune „Acesta este taramul meu, fagaduinta mea sta in acele cuvinte”, si apoi isi gaseste un loc strmpt intre doua doamne si incepe a merge zambind. In apropierea prezentului ce ne ineaca cu realitate, acelasi om realizeaza ca nu frumusetea Australiei l-a fascinat, ci simplul fapt ca a stiut de mic ca pe cealalta parte a planetei se afla aceasta tara, si ca singura sansa de a scapa de viata de aici, de a schimba cu adevarat totul, este sa fuga cat mai departe. Australia, locul unde Enescu este un nume greu pronuntabil, locul unde sarmaua si mamaliga nu au ajuns inca, locul unde Romania este prea departe, locul unde iti va fi dor de casa, dar nu vei sti unde iti este aceasta, caci e prea departe, este visul in care vei sti cine esti cu adevarat, este purgatoriul identitatii etnice, nu doar taramul cangurilor, sau al oamenilor excesivi de grasi... este oarecum visul unui om, un vis necunoscut, un vis viu ce trebuie consumat fara regret, caci ceasul nu isi va pierde ratiunea in fiecare dimineata... si doar in dimineatile in care visam... si noi.. azi.. acum.. visam prea putin... mult prea putin.

Secunda fumata

O sclipire in noaptea lunga, in coltul drept al ochiului, cu mintea obosita de haosul continuu, o sclipire neinteleasa, ce aduce aminte de marile sperante pe care toti le au, ascunse adanc, si dorinta eterna de a li se spune "va fi bine", de faptul ca nu ai facut destul pana la acel moment, ca totusi nu crezi tot ce scrie in Biblie, si totusi nu ai nici un resentiment pagan, ca singura sansa la fericire pare a se plasa undeva demult, undeva existand, un moment, o fractiune de secunda, unde puteai face alceva, ceva mai bun poate, si acum nu erai in acest loc; ca uneori trebuie sa sintetizezi sentimentul uman, doar pentru simplul fapt ca nu iti mai pasa, ca toti, in afara de tine, sunt o masa hipnotica, ce face totul si mai confuz, mai complicat. O sclipire in partea dreapta a ochiului, ce doreste a insemna inutilitatea invataturii, si dependenta omului de societate, de reafirmare, si ca uneori facem lucruri numai pentru a fi apreciati de alti oameni ce la randul lor fac lucrurile la fel, intr-un cerc patetic al impresilor si al lipsei de sens. Undeva in trecut, in acel moment consacral poate, unde fericirea a fost pierduta, puteai spune "nu" si acum nu mai erai aici, dar undeva tot in trecut ceva s-a crapat, s-a spart in interior, precum o sclipire, si momentul a trecut, cazand rapid in comun prin cuvantul "trecut". O sclipire ce te face sa te intrebi la ce se gandeste batranul din masina alaturata cand este culoarea verde la semafor dar el nu pleaca de pe loc, sau ce natura au gandurile confuze inainte de a inchide ochii nopatea. In acea sclipire sta fericirea trecutului, dezamagirea prezentului si frica viitorului, in care intelegi ca nu poti sa mai schimbi nimic si ca nu doresti sa fi in acel loc, in acel cerc vicios, ci sa fi departe, macar cu gandul, si sa mai simti fericirea trecutului, care nu este o reala fericire si doar o amintire cicatrizata si oarecum divinizata fara motiv, sa poti intelege totul fara a te pierde in detalii. Apoi sclipirea dispare, momentul dispare, si realizezi ca pentru secunda aceea ai fost departe si ai simtit o fericire infinita numai pentru ca ai simtit libertatea gandului, adevarata libertate a gandului, dar si acest sentiment dispare rapid... si uiti.