Harta indoita in colturi istoriseste drumul lung ce avea sa aiba loc. Blocurile se insira parca la nesfarsit, unindu-se cu cerul bizar al diminetii, iar bulevardul pare amortit de raceala noptii ce a trecut. Semafoarele par diamante false ce stralucesc in umbra mandriei comuniste, insiruite precum un colier incurcat de intersectii si trotuare, de drumuri si cai, destine si vieti, de oameni si oameni. Rotile masinilor se indreapta cu intreruperi dese spre o oarecare ies
ire din aceasta realitate, iar la gura de metrou un batranel isi aprinde o tigara si se uita mirat la putinele masini ce trec. In departare se intrevede un pod si in noi se aprinde sentimentul evadarii... blocurile dispar unu cate unul, oamenii dispar si ei, scuarurile de verdeata devin din ce in ce mai salbatice, si intr-un final... evadam. Scotand capul pe geamul masini, vantul imi aminteste de copilaria si calatoriile de vara alaturi de parintii care fredonau frenetic melodii din Pasarea Colibirii... de lanurile de grau ce se despicau la adierea vantului, de prietenii buni, de castelele de nisip de la malul marii, de prima zapada, de iubirea mamei din prima secunda de viata, si iubirea copiilor din ultima... si ma pierd in amintiri.... Dintre muntii impaduriti ai taramului fara de nume, rasare timid o cetate veche, contorsionata de isotria popoarelor, de nepasare si pictata de mici autografe inutile. Scarile spun o poveste lunga si obositoare, a om
ului ce a construit aceasta fortareata, parca dorinta lui de a se izola in propia fantezie si cruzime se imprima asupra locului bizar pe care acum il urcam. Subit copacii dispar si soarele isi extinde discul asupra parului castaniu al frumoasei domnisoare. Cetatea pare o insiruire de pietre goale, mici coridoare infundate ce sunt strabatute de tipetele micilor copii ce inca nu inteleg importanta acestor pereti. Dar uitandu-te la zidurile golase iti dai seama ca nu esti mai presus de ei, realizezi ca trecutul este atat de indepartat si atat de ascuns in piatra incat aproape ca a disparut, ce a ramas este doar sunetul oribil al copiilor ce d
oresc sa manance, si micile inscrieri pe caramizile tocite. Un steag stingher isi flutura culorile asupra campiei indepartate si se ridica deasupra fagilor inalti pentru a marca tinutul lui Vlad.... Odata cu parasirea cetatii, parasim si sunetul pustilor de plastic ce rasunau de dupa zidurile acesteia, mimand parca o lupta nedreapta intre un domnitor si visul acestuia ruinat.... Intre stancile tocite un tunel isi asterne reflecsiile intu
necate din care ies si intra masini grabite. Lacul magic este strabatut de un vaporas alb cu pete de rugina in partea superioara, iar de pe pod privelistea te cuprinde, si multumesti sansei de a te fi adus in acest loc. Apele calme ascund vietatiile necunoscute, iar adancul pazeste mituri eterne ce te fac sa te reintorci. Omul de otel staluceste in soarele cald de Mai si pazeste aceasta minune a taramului fara nume. Drumul dinamitat pare nesfarsit, iar lacul magic este umbrit de brazii stufosi, dar calea se termina si muntii inzapezitii par cea mai nobila destinatie. Creasta este indepartata si aparent lina, cu piscuri ondulate pana in vai adanci si intunecate, prin drumuri pe care rauri curg rapid, printre jnepeni golasi, pe sub mainile stranse ale iubitilor din fata mea, adie o raceala divina, montana. La adapostul unei cabane, un pranz bine meritata ma duce cu gandul la c
e se intampla, si ma uit pe geam si creasta pare mai frumoasa ca oricand, dar acest vis este atat de dorit incat va fi inabusit de aceleasi blocuri de pe bulevardul comunist impodobit, de oamenii haotici ce umplu strazile, de caldura inabusitoare, de copacii ce isi leagana crengile deasupra sirului intermibabil de masini. Atunci aceasta imagine imi intuneca gandirea, caci cetatea, omul de otel, lacul magic, creasta, vantul, vaile, scarile au fost aici, astazi, dar maine le vom da uitari. Marius isi ineaca privirea in ochii Ioneliei, iar Pompy o saruta pe Alexandra iar ea rade subtil si ii spune ca il iubeste. Totul se intampla atat de repede... incat pierdeam prezentul, dar totusi ramaneam cu amintirea.
Harta indoita in colturi istoriseste drumul lung ce avea sa aiba loc. Blocurile se insira parca la nesfarsit, unindu-se cu cerul bizar al diminetii, iar bulevardul pare amortit de raceala noptii ce a trecut. Semafoarele par diamante false ce stralucesc in umbra mandriei comuniste, insiruite precum un colier incurcat de intersectii si trotuare, de drumuri si cai, destine si vieti, de oameni si oameni. Rotile masinilor se indreapta cu intreruperi dese spre o oarecare ies
ire din aceasta realitate, iar la gura de metrou un batranel isi aprinde o tigara si se uita mirat la putinele masini ce trec. In departare se intrevede un pod si in noi se aprinde sentimentul evadarii... blocurile dispar unu cate unul, oamenii dispar si ei, scuarurile de verdeata devin din ce in ce mai salbatice, si intr-un final... evadam. Scotand capul pe geamul masini, vantul imi aminteste de copilaria si calatoriile de vara alaturi de parintii care fredonau frenetic melodii din Pasarea Colibirii... de lanurile de grau ce se despicau la adierea vantului, de prietenii buni, de castelele de nisip de la malul marii, de prima zapada, de iubirea mamei din prima secunda de viata, si iubirea copiilor din ultima... si ma pierd in amintiri.... Dintre muntii impaduriti ai taramului fara de nume, rasare timid o cetate veche, contorsionata de isotria popoarelor, de nepasare si pictata de mici autografe inutile. Scarile spun o poveste lunga si obositoare, a om
ului ce a construit aceasta fortareata, parca dorinta lui de a se izola in propia fantezie si cruzime se imprima asupra locului bizar pe care acum il urcam. Subit copacii dispar si soarele isi extinde discul asupra parului castaniu al frumoasei domnisoare. Cetatea pare o insiruire de pietre goale, mici coridoare infundate ce sunt strabatute de tipetele micilor copii ce inca nu inteleg importanta acestor pereti. Dar uitandu-te la zidurile golase iti dai seama ca nu esti mai presus de ei, realizezi ca trecutul este atat de indepartat si atat de ascuns in piatra incat aproape ca a disparut, ce a ramas este doar sunetul oribil al copiilor ce d
oresc sa manance, si micile inscrieri pe caramizile tocite. Un steag stingher isi flutura culorile asupra campiei indepartate si se ridica deasupra fagilor inalti pentru a marca tinutul lui Vlad.... Odata cu parasirea cetatii, parasim si sunetul pustilor de plastic ce rasunau de dupa zidurile acesteia, mimand parca o lupta nedreapta intre un domnitor si visul acestuia ruinat.... Intre stancile tocite un tunel isi asterne reflecsiile intu
necate din care ies si intra masini grabite. Lacul magic este strabatut de un vaporas alb cu pete de rugina in partea superioara, iar de pe pod privelistea te cuprinde, si multumesti sansei de a te fi adus in acest loc. Apele calme ascund vietatiile necunoscute, iar adancul pazeste mituri eterne ce te fac sa te reintorci. Omul de otel staluceste in soarele cald de Mai si pazeste aceasta minune a taramului fara nume. Drumul dinamitat pare nesfarsit, iar lacul magic este umbrit de brazii stufosi, dar calea se termina si muntii inzapezitii par cea mai nobila destinatie. Creasta este indepartata si aparent lina, cu piscuri ondulate pana in vai adanci si intunecate, prin drumuri pe care rauri curg rapid, printre jnepeni golasi, pe sub mainile stranse ale iubitilor din fata mea, adie o raceala divina, montana. La adapostul unei cabane, un pranz bine meritata ma duce cu gandul la c
e se intampla, si ma uit pe geam si creasta pare mai frumoasa ca oricand, dar acest vis este atat de dorit incat va fi inabusit de aceleasi blocuri de pe bulevardul comunist impodobit, de oamenii haotici ce umplu strazile, de caldura inabusitoare, de copacii ce isi leagana crengile deasupra sirului intermibabil de masini. Atunci aceasta imagine imi intuneca gandirea, caci cetatea, omul de otel, lacul magic, creasta, vantul, vaile, scarile au fost aici, astazi, dar maine le vom da uitari. Marius isi ineaca privirea in ochii Ioneliei, iar Pompy o saruta pe Alexandra iar ea rade subtil si ii spune ca il iubeste. Totul se intampla atat de repede... incat pierdeam prezentul, dar totusi ramaneam cu amintirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu