Time laps

Cand un astronaut trece de bariera atmosferica a pamantului, el incepe a isi incetinii ritmul natural, si aparent.. nu mai imbatraneste. Pentru acel moment noi toti tanjim la ceva, la un etern sentiment, la mentinearea a cea ce avem, a opriri in timp... si spunem infricosati de imposibilitatea gandului "maybe it will last forever". In noptile nedormite te pierzi in ganduri ce doresc a devenii fapte, te trezesti cu tiuit in urechi, mai puternic decat ai mai auzit pana atunci, te ridici din pat, lovind cu picioarele micile jucarii ale copiilor, si iesi pe hol... timpanul drept va ceda parca in fata acelui sunet pe care doar tu il auzi, miscarile tale par atat de mici, atat de predispuse destinului. Ai vrea sa ptoi striga dupa ajutor in acea casa goala, dar esti prea mic, nimeni nu te va auzi, pentru ca esti unic, si taci... iar in linistea ta, gandurile iti vor inunda timpanul... precum iti soptesti vesnica predica, pentru a nu o uita. Turuind continua apasare te reintorci in cearsaful rupt in colturi, si te uiti apatic pe tavanul gol si marcand o criza a adolescentei tardive, iti privesti viata ca posibilitate - o pagina alba ce nu va fi pictata niciodata stand in acel pat, iar batranetea va aduce dupa ea o viziune terifianta in care vei sapa gropi cu o casma pentru trandafiri, iar din cand in cand... vei sapa gropile prea adanci... si te sperii pentru tine, caci toti sapam uneori gropile prea adanc. Dar aici te pierzi in totalitate, este un ultim lucru ce te-ar aduce pe acea panta abrupta... toti avem aceleasi probleme... personalizate totusi, dar uneori pare... prea generala realitatea originala ce o vrem, este precum o miscare bizara spre absolut ce se repeta de la o generatie la alta, intr-o perpetua frenezie a incercarii... iar moarte invinge tot timpul la final... si atunci te reintorci pe acel hol pustiu lipsit de sunete... oare uneori trebuie sa fi atat de singur pentru a te observa pe tine? Pleci capul usor iar... este ora opt si alarma la telefon suna... totul se tulbura iar... si te pierzi in tacere absurda.

Principiile lumii

Omul - egoist si cult, principial si brutal, monoton si expansiv, luptator si macelar.

De la realizearea existentei, omul a incercat sa induca idei diferite tuturor, dar dandu-si seama ca maimutele nu vorbeau limbajul lor, si-au indreptat privirea catre alti oameni doar. O paleta de principii foarte larga se intinde in fata-mi, precum un pachet de carti fara sfarsit, ce isi repeta As-ul, intr-un iad al jocurilor de noroc. Precum o barca stinghera prea plina de pasangeri ce se cearta, lumea noastra incepe a se deteriora, fisuri incep a aparea in podeaua deja tocita de alergarile frenetice, si apa in curand va intra, iar in fata maimuta primara arata ghidului incotro sa o ia... apoi totul intra in ceata, iar sunetul certei nu se mai aude. Principiile stau la baza unei lumi, iar oameni fara principii stau tot timpul deasupra stalpilor ei, pentru a nu o influneta negativ, deci adevaratii oameni, ce au construit lumea de azi, murdara, complexa, culta, vopsita in culori frumoase, este lumea omului de rand, prin prisma... prin iubirea... prin dedicarea lui, la ea. Totusi este impropiu spus ca omul paote fi simplu, caci toti suntem foarte comecsi in sinea noastra, fara exceptie. In lume exista doua feluri de oameni - oameni buni si oameni rai. Oamenii buni suntem toti, caci raul este „numai o lipsa de bine”, presupunand deci ca binele este un punct de start, intr-o cursa, in cazul principal Viata. Oameni rai, sunt acei oameni ce au suferit gratie mediului in care au trait, si au reactionat exemplar acelui mediu, dar sunt si cei care s-au complacut atat incat au devenit rai. Pentru a intelege un om rau, trebuie intai sa pui intrebarea „ce la facut rau?”, si apoi vei afla probabil o poveste care ar stoarce multe lacrimi, multor oameni. Insa povestea lor este atat de interesanta cat timp nu exista dorinta de a face bine, caci tu, cel ce ii asculti povestea esti in postura de om „bun” si te atrage acel necunoscut palpitant. Pentru a fi catalogat ca „rau” trebuie sa nu fi avut un barem in viata, precum o crestere, o inpunere, pentru ca de unde ar sti un copil ce este rau atunci cand toata lumea zice ca el face bine? Baremurile in viata sunt precum scanteia pentru foc. Dorinta de a face ceva bine este oarecum un factor neutru, caci in particular, nu poate exista acel om altruist, posibil in mijlocul unui exercitiu mental, toti vrem a face bine pentru a ne simti bine noi... pentru a ne demonstra o calitate superioara. A face bine, insemana a te simti bine... egoismul. Precum respiram dorim sa inspiram cat mai mult aer, dorim ca ziua de maine sa fie mai lunga, sau mai scurta, dorim ca soarele sa ne lumineze dimineata usor pleoapele, dorin ca maine loteria sa o golim noi... nu pentru toti... ci pentru tine cel ce citesti... caci egoismul este parte din tine... precum este din mine... este un principiu atat de viu incat ar fi o dovada de egoism si mai mare sa o negi. Si atunci barca de pe lac, ce intruchipa omenirea, se va scufunda? Probabil ca nu, caci egoismul fiecarui pasager de pe barca, convertit in competitie, va dori sa arunce pe cel de langa in apa... si probabil va mai ramane unul singur in barca, si se va uita mirat la maimuta care arata frenetic in fata, dar ghidul cu vaslele a cazult de mult, caci el nu a fost egoist... a fost doar un vis, ce ia ghidat necontenit, prin ceturile timpului, pana cand omul a renuntat la acel vis... si barca a ramas pe loc, pe vecie... numai omul si maimuta, intr-o mare pustie.

Maniera Discutiei

Sfarsitul unui film, este calibrul acelui film, si desemneaza nu atat interesul nostru pentru el, ci doar conflictul dintre dorinta de a simtii un final fericit, si placerea de a sparge un tipar, printr-un final aparte destinului filmului. Un conflict ce il asociem cu viata in sine, dorinta de bine, dar facerea de rau. O societate „sanatoasa” adapteaza cuvintele potrivite pentru a indemna la un bine absolut, dar se bazeaza pe credinta ca omul va incalca aceste cuvinte, acestea insemnand ca o batrana cersetoare va primi poate mai multe monede de 50 de bani in Ajunul Craciunului, si va zambii. Citind in soapta acele versuri stranii ale Bibliei, batranica va murii inghetata cu buzunarul plin de moneziile ce atarnau greu, trista pentru ca nu isi terminase psalmul. Fulgii palizi ii vor abunda haina de lana tocita la coate, iar un tanar ii va intinde o bancnota de o valoare considerabila crezand in puterea ei de a revigora... dar acele buze ridate nu vor mai sopti cuvinte demne nicicand...
Banciile nou puse... cu un iz abstract de lac, cu doar o guma fixata in colturile adanci, inca putin rosiatica de la gingiile neingrijite... se insirau spre un infinit oarecare, si incet studentii zvelti isi croiau drum in viata mentala purtand discutii aleatoare, lipsite de continut, iar profesorul incerca sa acopere multimea. Vuietul se intetea simtitor, si afara incepu a ninge incet, profesorul incepu a se inrosii vizibil la fata, studentii din spate radeau isteric, iar restul visau la prima zapada ce se va asterne... Incet privirea mea se ridica la nivelul catedrei, iar suferinta acestui moment parea excitant de placuta, agitatia devine o forta in sine, haosul cuprinde sala, profesorul incepe a isi ridica palmele, dandu-se batut intr-un final, si introcandu-se spre catedra, o deziluzie enorma ragneste surd... tumultul il cuprinse. Hosul si sentimentul momentului... ma ridic de pe scaun si ma urc cu picioarele pe banca si incep a pasi grav inspre primul rand... totul este bizar si o dogoare eterna se ridica din agitatia de mai jos... banca cu banca este calcata sub picoarele-mi si pereti incep a se cutremura, si a se prabusii in visul iernatic, si deasupra numai stelele si fugii de nea vor fi... In zborul pueril al meu... regasesc pacea.. iar bancile vor disparea precum si batranica va disparea in etern candva, iar filmul nostru... al nostru... va avea un sfarsit nu tocmai fericit.. caci in viata nu exista sfarsituri fericite.. exsta numai Sfarsituri.

Pasaje stange...

Pe malul marii luam un pumn de nisip si simulam un mic cronometru clepsidral ce isi pendula unda la adierea vantului parca inpins de valurile marete, ce uneori iti atingeau degetele picioarelor cu o finete neasteptata si te faceau sa scapi nisipiul brusc, sa doresti si mai mult ca acel moment sa devina un fel de natura moarta in viata ta, sa deschizi un sertar ascuns candva si sa simti acel vant, acel nisip intre degete, acea magie a copilariei, fara ca prezentul sa pateze vre-un vis de vara de mult uitat. Uitandu-te in fata la orizontul ce doreste a se ondula in etern, zambesti usor, fara motiv aparent, iar din spate auzi parintii ce iti aunta plecarea din acest taram inghetat in timp si aminire, fara ai asculta insa, faci cativa pasi pana la malul agitat si invaluit in creste marine, si iti iei ramas bun de la sacrul taram al altora, cu fata inca zambitoare.


Pe malul indepartat al dunarii, cu vantul ce iti flutura cateva frunze de salcei in fata, simti chemarea apei, de a culege scoici alaturi de cea mai frumoasa fata posibila, si intri in apa ce isi lasa unde repezi, ce se pierd in alte unde mai mari. Cu picioarele inca ranite de la cei 10 kilometri mersi pana aici, atingi fundul apei si incepi a simti in nisipul moale, ascutitele scoici. Te uiti in ochii ei verzi ce par desprinsi din povestile nemuritoare ale lui E. Bronte, si te scufunzi pentru a culege acea scoica, dar mana ta si a ei se ating pentru prima data in acea apa tulbure, apoi iesind la suprafata te trezesti chiar langa ea, si observi pentru prima data buzele pe care se scurgea apa in mici siroaie, ea pronuntand uimita "Mihu, mihu?", ii iei cu mainile barbia si o saruti pentru prima data, uitand pentru un moment de aboslut orice, numai apa si ea exista. Ramanand asa pentru o secunda ea isi inchide ochii si viseaza la marile iubiri din povesti, iar el la ochii bolnavicios de frumosi din romane. In caruta cea parasita ea ii va spune ca totul este bine, ca el este cel potrivit, si pentru prima data el da atentie unui lucru atat de straniu... dragostea...

Iti plimbi privirea intr-un tramvai aproape gol, caci pare prea dimienata pentru ca orasul sa isi intinda umbrele pe scuarurile de un verde inchis ce il inconjoara. Roxy este pe scaunul din fata ta, si iti povesteste cat de importante sunt momentele vietii, iar tu cu o casca in ureche descoperii Aerosmith, si iti lipesti capul de geamul proaspat murdarit de pete de vopsea alba, dar te lovesti de ochelarii patratosii ai tineretii, si realizezi ca iti vei traii un sfer de viata in umbra acestor aparate de corectie, ce inobileaza vederea dar sfarma sufletul, prin rasete umilitoare ce nu au existat niciodata, prin ironia soprtii ce a facut ca un om ce ar rade pentru a umilii sa poarte emblema acelei umilinte, si ca va ajunge in punctul in care s-ar umilii singur pentru a isi demonstra o stare de suferinta.... Si incet incepi a iti amintii de profesorul senil de romana ce spunea ca Bacovia este un fals poet, caci el nu a dus acea viata sumbra sau suferinta, ci doar si-a imaginat o stare, si faci in sinea ta un pod comparativ ce isi adanceste pilonii foarte adanc in nisipurile timpului. Atunci in tranvaiul 34, in fata spitalului Colentina, Roxy, in secret indragostita de tine, iti da un branci... este timpul sa va dati jos.


Usile trolebuzului se deschid tardiv, si incepi a merge incet spre casa, caci sufletul acelei sticle de vin a fost consumat de dorinta de a simti melodia "whatshername" mai intens, sa poti auzii chitara cum consuma publicul, si cum totul in final se scufunda intr-o mare de tipete si apaluze. Cobori rapid scarile pasajului si incepi ati amintii de Bea care a plans in seara asta, ca in sufletul tau sa aprins pentru un moment un sentiment real, in perspectiva prea optimista in care cuiva ii pasa, cea ce parea pana in acel moment... straniu... caci acest drum a fost atat de lung incat uneori simti un dor de casa chiar cand esti in propia camera. Incet de dupa stalpul de sustinere al pasajului isi face aparitia o mica formatie folk, ce canta "Floare de Colt" si instant imaginea in care iti contemplai un oarecare drum, se stinge, si este inlocuita de noptiile petrecute in prezenta lui Zoom si Alex, alaturi de sticlele de energizant, pe acel fotoliu moale cu o tabla in fata, si cu noaptea lunga in fata, cand alex era dornic de a castiga, eu aveam strategia, dar Zoom o facea tot timpul. Povestiile nesfarstie de pe canapeua aceea rosie, in acea lumina oarba care iti facea somn, dar realizai ca este deabia 5 dimienata si ca povestile deabia incep... iubeai acel moment pentru simplitatea lui... iar acum il iubesti mai mult caci a intrat in aminitre.

Soarele rasarea rapid, iar usa blocul pestrit, din placi comuniste odata albe, se deschise larg, trantindu-se de perete, iar arcul ruginit ce tot impiedica batranii sa deschida larg usa, se rupse si zbura intr-un mic salt spre etern, in gradina. Ca un vuiet magic, Bea iesise cu rucsacelul ei mic, plin pana la refuz tipand la Gogu cu putere "O sa plece toti!!", si se uita la copacul ce o proteja acum de soare, mirata de umbra ca forma, si dintr-o miscare brusca isi lua ochelarii de soare de un negru oglindit, ii puse la ochi, apoi ca o pregatire pentru excursie, trase aer in piept si incepu sa strige iar la gogu. Din umbrele introtochiate ale scarilor, fata nebarbierita a lui iesise la lumina matinala si o lua rapid pe Bea de mana si incepura a fugi precum bezmetici prin parcarea inca amortita. Umbrele lor se interconectau in soarele odata rosiatic, pana in coltul aleii asfaltate recent, unde visul oricarui tanar ascunde dorinta de plecare, o dubita Woltsvagen cu 8 locuri, cu geamuri murdare si o roata putin dezumflata, dar care era biletul lor de evadare din acea lume. Uitandu-se la duba, stand la vreo 4 metri de ea, cei doi aveau caraghioase fete, gandindu-se poate la marile realizari ale vietii, care se intamplau chiar in acel moment, cum filososfiile lor se interconectau atat de des incat au ajuns in punctul unde au laut carbunele si foaia si au inceput a isi desena destinul... si iata asa ar arata el. Urcara in masina, si motorul porni greu, volanul era prea mare, dar cand iesii de pe alee, bea ii puse lui ochelarii la ochii... ai spune ca erau doi orbii ce conduceau o masina numita "destin". Dimineata Pompy urca din adancurile clubului pentru a fuma o tigara si cu o mare surpridnere vazu W in deapartare si isi stinse tigara sub talpa-i groasa, si se apropie. Usa se deschise la masina si Pompy intra si se tolanii pe prima bangheta, "Acesta este momentul pentru a schimba ceva" - isi spuse el. Masina isi contiuna drumul "recoltarii". Ice cobora in fata blocului chemat la telefon, in "pijamaua" cu Metallica si in papauci de casa, si la ideea evadari sarii in masina fara regrete, gandindu-se "This is the life". Sorinel si Alina puteau fi convinsi? nu prea, dar cu o mica sperietura i-am scos afara in micile gropi de pe strada Alinei, si de acolo amandoi au fost "tarati" in masina, intrebandu-se "Vom fi fericiti oriunde, poate asta ne va face si mai fericiti?". Cris a fost luata pe sus literalmente caci voia sa isi ia multe bagaje, si este pusa pe bancheta din fata alaturi de bea, gandindu-se "Nuntaaaaaaa baaaaaaaaaaaa". Alex venind dis de dimienata de la Radu este acostat pe strada de prietenii lui punkeri, si se decide sa schimbe ruta spre casa, gandindu-se "Wtf!!!". Soseaua se deschise larg in fata masini... semaforul inca e rosu... in fata nici o masina... Bea ii ridica o creasta gigant lui Pompy care radea isteric, Alex incearca sa ajunga la geam ca se inecase de la tigara, Cris descopera in torpedou o pereche de ochelari la fel ca a lui Bea si o incearca, fredonand ceva din Bon Jovi in tot acest timp, Alina ii da peste mana lui Sorin care vrea sa fumeze, dar apoi il saruta tandru, intr-un ciclu etern al iubirii, Ice isi distreaza privirea pe geam, inca somnoros, uitand in final de munca, si tot ce era pamantesc, ajunse in raiul propiu-zis ce acum era.... tangibil. Gogu conducea aceasta masina de nebuni, iar pe botul masinii erau vopsite in stanga o Anarhie, in dreapta o zvastica, si pe centru, ironic... semnul pacii. Totul parea amortit in dimienata aceea de Mai, si masina porni incet de la semaforul care nu isi schimba culoare, ruland usor spre baneasa, dar pe trotuarul drept doi tipi freeky sedeau pe bordura ametiti de aburii alcoolului, asa ca in masinia urcara si Horia si Kenny, cu usurinta intrand undeva in spate pe bancheta, intreband "unde merge unde mergem??", raspunsul venind de la Bea - "Oriunde... Niciunde".... si in ceturile timpului masina pornii spre DN1, si de acolo se deschise totul... se nascusera in lumea 10 tineri rebeli, diferiti... eterni. Bea si Gogu avand soarele in fata, isi indreptara privirea unul la celalat, si zambira... era incpeutul.

...pasaje din 16 ani

...Lasa telefonul gentil pe furca de argint patata de ruj si isi indrepta privirea catre fereastra inecata de perdele rosiatice, si cu pasi timizi incepu a traversa camera. Pisica asezata precum un gips viu, se ascundea undeva in coltul drept al camerei prea incarcate cu mobila, intr-o umbra fortata, cu ochii abia deschisi, isi urmarea stapana cu plictis. Camera ovala isi inclina peretii inspre fereastra, bibelorurile indiene de pe masuta din mijloc se cutremurau la atingerea neobservata a tinerei. Incet peisajul tomnatic, cuprins in panze cetoase se dezvaluii, si fata incepu a se sprijinii de pervaz, precum facea in noptile de vara cand luna, atat de luminoasa aducea briza marii parca si mai aproape. In josul cladirii victoriene, Chatrine astepta autobuzul de ora 17 pe care inca il astepta cu multa nerabdare. Totul era un peisaj romantic de octombire, cu stropi de apa rataciti pe crengiile copacilor, cu privirea patrunzatoare a tinerei doamnisoare asuprea lui Chatrine in statia de autobuz, cu cladirile parca reiesite dintr-o expozitie de tablouri ce se pierdeau in departare, in misterul vietii londoneze. Fata se aseza cu totul pe pervazul alb si incepu a deschide geamul cu greutate, dar nici un moment nepierzand-o pe Chatrine din ochi, apoi cu un zgomot infernal, fereastra se deschise, si domnisoara zambind striga la Chatrine „Daca astepti autobuzul de ora 17, nu va veni... este Duminica, deci doar la ora 19 mai vei prinde unul”. Surprinsa si numai tardiv indignata, Chatrine se intoarse incet spre fata de la geam, si isi lasa geanta jos pe trotuarul pietruit, „Pai si nu exista alt mod de a ajunge in Yorkshire pana in ora 18?”. Raspunsul veni precum tunetul dupa crestarea cereasca, cu un zambet si mai sfidator „Nu draguta, nu exista”. Pentru un moment discutia parea a se fi termiant, caci pe fata lui Chatrine incepu a se citi dezamagirea totala, si incet incapu a se intoarce spre geanta ei, dar inainte de a o apuca de toarte, auzii din spate aceiasi fata „Va ploua in curand... de ce nu intri inauntru pentru o ceasca de ceai pana la ora 19.. oricum nu ai ceva mai bun de facut...”, si din nou se lasa o tacere surda. In urma invitatiei bizare, Chatrine se intoarse brusc si isi fixa ochii pe fata de la geam, si deabia acum observa frumusestea ei nativa, si intr-o oarecare masura incepu sa se simti mai bine... asa ca accepta cu politete. Tabloul tomnatic incepu a se destrama, viata incepu a disparea de pe strada Fleet, numai ceata si noroi. Chatrine isi lasa haina de blana in cuierul de lemn masiv si intra intr-un living gigant pentru gusturile ei, cu arcade nefinisate in parti, cu mobilier masiv, corpuri de biblioteca completate pe juamatate cu cati si un candelabru prea mic pentru o incapere asa mare. Tanara imbracata intr-o roche cu corset alerga isterica pana cand ajuse la masa unde trebuia servit ceaiul, si odata ajunsa acolo, fata in fata cu oaspetele ei... incerca a zice ceva... dar nu reusii, era prea frumoasa Chatrine, era prea frumaosa ea, amandoua se fixau intr-un duel al pasiunii si emotiilor bizare. Usor cadrul unei povesti iese din livingul de proportii, si intalneste partintii fetei care discuta in pragul usii, „A venit iar cu cineva?”, intraba tatal, „Da, e o prietena noua, sper sa fie bine de data asta... ” replica sotia acestuia putin melancolica, cu ochii fixati la chipul rosiatic, al sotului. „Da... sa speram...” si isi lua umbrela si iesii pe usa... incet ploaia incepu a face mici santuri printre caramizile stelare de pe trotuar... si fara mult zgomot autobuzul oprii in staite la ora 17.

The Milshake affair

Istoria lumii:
Preistorie - un milshake gigant din spatiu loveste planeta Pamant si duce la extinctia dinozaurilor carora nu le placea laptele. Dupa o era in care se putea bea numai Milkshake cu gheata, omul incepe a se ridica in doua picioare, pentru a putea apoi sa oboseasca, si sa stea in patru iar.
Antichitate - Marii filosofi Socrates si Seneca inteleg puterea milkshake-ului si se sinucid lasand in urma doar un bilete(ulterior date uitarii) - "They drink our milkshake... life isn't worth without milkshake... poc poc .. au au". Nero isi omoara mama pentru ca bause din Milkshake-ul lui, spunand astfel ca este un complot mai vast, arde Roma si omoara aproape toti crestini. Caesar descopera in Golful Mexic un Milkshake urias, si il aduce inapoi la Roma (asta explica de ce e asa de cunsocut in zilele noastre), dar este ucis in plen de Brutus, acesta spunand "i drink your milkshake.. sffffffffff"... si moare.
Evul mediu: Ciuma pustieste europa, dar undeva in Asia George Bush planuieste invazia pentru ca stie ca milkshakeul este udneva in roma. In rest oamenii nu prea mai beau milkshake, din pacate este descoeprita cafeaua fara lapte.
Cruciadele: Se dovedeste ca Milkshake-ul este in Ierusalim si incep toti sa se bata cu paie pentru a ajunge la mult doritul laptic.
Revolutia industriala: Se gasesc noi metode prin care oamenii pot bea milkshake, se gaseste o reteta potrivita, dar oamenii tot isi beu unu altuia milkshake-ul. Se descopera freonul ca substanta de a tine rece, astfel, poti tine milkshakeul pana a doua zi fara sa te temi ca o sa se strice.
Razboaele mondiale: WW1 - In Saraevo un cetateam ii bea milkshakeul printului mostenitor, incepe haosul, lume calcata in picoare, milshakeuri varsate... oroare!
WW2 - Lui A. Hitler nu-i mai place Milkshakeul nemtesc, se duce prima data la polonezi care nu cresc vaci, pune acest lucru pe seama evreilor care beau mult lapte de obicei, si in 1939 intr-o conferinta larga, spune "I drink your milkshake... jew!". Apoi se duce la francezi prin anii 40, dar ei au un milkshake cu gust de parfum, se supara si pe ei si ii ocupa. Intr-un final se duce la rusi care au un milkshake foarte bun, dar saracaul Hitler nu ajunge pana acolo ca toti cred ca si-a luato in cap.. asadar in '45 se sinucide band ceai. Stalin rade apoi la o conferitna internationala aratand in jos cu degetul aratator "sfffffff!.. I drink it up"
In 2001 SUA este atacata de arabi frustrati ca nu au voie sa bea Milkshake.
Si in final in 2007 apare There will be blood, in care Danile ii bea Milkshakeul lui Eli.
The End.

Original

La Romani:

The downfall

Dupa mii de secunde in abseta unei conteplari, dupa placeri nesfarsite, dupa nopti nedormite, dupa rasete necontrolate, dupa zile cu prietenii apropiati sau nu, dupa zile de nastere ce isi pierd numarul in sir, dupa pierderea copiariei undeva in ceturile timpului, dupa realizarea maturitatii odata dorite, dupa exagerarea existentei propii, dupa sistematizarea concreta a persoanei, dupa pedepsele parintilor cand greseam, dupa frica plecari lor in etern, dupa amintirea cea mai frageda a bunicului sever ce te legana pe piciorul slabit... dupa toate acestea.... te trezesti noaptea busc, si in intunericul acela in care dulapul isi intinde umbrele desupra usii intredeschise, iar veoza pare prea departe pentru a o aprinde, atunci pentru cateva momente esti speriat si strigi in sinea ta "unde sunt?", si de acolo incepe povestea omului. Povestea incepe undeva in barul lui Pompy, cand numai joia poti merge sa bei un salitos si un yeger din partea lui, si sa tipi alaturi de tot clubul cand da staua gol, cand ajungi la usa de lemn masiv pe la ora 9, caci mai devreme el face stocul si nu are timp de vorba... si stand la barul acela, cu lumina difuza discuti clisee tocite, iar in fata ta luminile frigiderelor pline de pepsi si energizant clipocesc precum stelele polare, si din cand in cand fata de pe partea celalata a barului isi arunca pletele in fumul gros dat de scrumiera de sub bolta de lemn ce ascunde dese ori bautura. Inchizi ochii putin injectati si toata aceasta imagine iti aprinde dorinta de evadare, de regasire, te resimti in dorinta de a fugii de aceast gol zilnic in care a fost plonjata viata, si incepi a simtii briza blanda a Fagarasului in parul scurt, si deschizi ochii obositi, vazand numai... munte. Te asezi pe traseul probabil prea lung, pe o stanca mai plata, si in alternanta norilor cu soare realizezi ca duci lipsa unei prezente, si privesti unimit in spate, cum totul sa cladit pe dorinta de a nu fi singur, de fobia unei vieti sterse, care acum isi reneaga, cu o ipocrizie nemarginita, trecutul, si priveste disperat inainte, sperand la un viitor cladit pe un oarecare prezent. In afara acestei ideii, revenirea in mediul zilnic se va dovedii naturala, dar totul incepe a capata un sens, incet, totul pare a deveni clar, precum o scriere pe zid ce era in ceata si acum aceasta se risipeste... suntem din ce in ce mai tristi, mai nesiguri pe noi, mai neatenti, mai suparati... fara motiv, pe oameni ce nu ies din tipar, suparati in realitate pe noi insine pentru un esec ce pare inevitabil, si totul, telenovela fara de sfarsit in care ne scaldam picioarele isi nutreste radacinile in seara gratarului, cand alaturi si Alex si Horia, undeva intre trei copaci protectori, cu scartaitul subtil al balansuarului in fundal, cand discutiile se insiruiau precum un puhoi nestavilit de ideii si aintiri, un gand subit iti electirza gandirea in timp ce vorbeai necontenit de parodiile vietii, in fata ta fiind un credincios adaptat unui mediu pagan, si un pagan ce intelege ideea credintei, dar nu o propaga asupra propiei persoane - „Tot ce as zice, orice sfat sau idee care o voi expune, este fundamental falsa, caci se va schimba, cum micul joc de om inca drept se va sfarsii... totul pare a fi fals” - si taci, pentru a asculta oarecum sec o discutie in care de obicei ai zice mult mai multe. Incepand cu barul lui Pompy, cu plecarea in Fagaras si discutia din gradina, totul va fi diferit, caci precum scrisul de pe zid s-a clarificat, actiunile incep a lua o tenta mai degraba instincitiva decat rationala. Pentru prima data vom lasa persoana din interior sa iasa, pentru a putea face fata acestei incercari, vom lasa ura nativa sa fie exprimata, vom cauta noi ideii, vom cauta noi drumuri catre idealurile vechi, ne vom regasi pe noi insine... dar pana atunci trebuie sa recunoastem ca undeva pe drum ne-am pierdut.

Sunny Days

Trenul isi pierduse calea, iar la baza muntelui, un macaz ruginit facea ca toate rotile vagonelor sa se indrepte spre un iad imaginar, spre un necunoscut terifiant ce alunga armonia si lipsa confuziei eterne, spre mare. "Taramul soarelui" era o amintire indepartata si in timp renegata, caci unii ochii nu vad ce inima ar trebuii sa simta. Intre undele de apa, intre sariturile de pe dig, intre incercarile fiecaruia de a ajunge pe salteaua mult dorita care oricum se dezunfla, intre razele de soare ce le prajeau pe fete, intre zecile de platouase de hamsii si midi, intre urmele de nisip lasate de copii de plaja, isi facea loc aceasta amintire ce trebuia reinviata macar odata, dar stand cu picioarele in marea inca rece incercand sa asculti zumzetul linistitor al marii, nimic nu parea mai profan decat sutele de sezlonguri si umbrele, si tipetele, groaznicele tipete ale parintilor catre copii lor... si rapid iti pierzi ideea, iar sunetul marii va fi pentru totdeauna un vis indepartat si neinteles macar de tine. Dar dorinta pare prea mare de aceasta data, si pleci intr-o aventura in locul unde totul ar fi inceput, unde se alfa sufletul marii, la periferia unui taram atat de fascinant, ce, cu putin noroc isi va dezvalui secretul. Dar in aceasta aventura nu esti inca singur, si te simti oarecum protejat de ceea ce vei gasi acolo. Peisaju indepartat al Bucegilor vazut din P. Craiului dimineata cand norii inca sunt josi, si creasta este lovita de o lumina atat de feerica pare arat de departata de straduta odata ingusta presarata de magazine cu articole hipiotice, cu un aer de vest salbatic, cu pietris denivelat ce anunta lucrari importate pe viitor, cu un hotel vechi de o stea si cu o priveliste oarecum directa la plaja si mare. Pe un cearsaf undeva la marginea satului, cei patru stateau si priveau marea hipnotic, cum pietrele masive erau inghitite de tumultul marii ce parca se apropia de ei, dar in acea stare relaxata, cu soarele aproape de apus ce ii lovea in spate, doua tinere le taiara calea vizuala. Indepartate erau acele doua tienre, jucand oarecum dansuri ritualice diferite, prima, parca scluptata de natura insasi a fi blanda si ascunsa, timida si eterna, cu parul lung si drept ce ii acoperea fata, ce uneori se ondula pe hainele de culori vii, se apleca des pentru a alege o scoica, o aduce la nivelul buzelor si ii soptea ceva parca, apoi gentil o punea in acelasi loc si pleca mai departe, iar valurile, in acest ritual, ii udau hainele, iar ea intra parca din ce in ce mai mult in mare. A doua, o personalitate cioplita in stanca, cu parul scurt nearanjat si negru ce se rasfrnagea in soarele aprins si mangaietor, cu haine oarecum inchise la culaore incerca sa gaseasca stanci pe care sa la urce, iar cand urca o stanca acoperiat de alege de un verde degerat, urmarea linia marina pentru a gasi o alta, si cand traversa plaja, marea isi retragea undele ondulate, si aceste doua prietene isi incalecau calea des, dar niciodata nu isi spuneau o vorba, caci jocurile lor ritualice erau atat de diferite incat nu exista loc pentru o a doua persoana. Inchizand ochii la aceasta poveste ce semana prea mult a mit, te trezesti intr-o alta poveste in care totul este adus omagiu noptii ce adaposteste muzica, lumina bizara si umbra protectoare ce ascunde dorinte neuitate de secole. Alte jocuri ritmatice in jurul totemului ce ofera lumina orbitoare, iar tinerii atrasi precum niste tantari infometati dupa eliberare de acesta lume incep a dansa pe nisipul rece, lovind incet barca de langa totem care pare plina de alti tineri ce vor a naufragia din aceasta lume pagana.... si incet incet totul incepe a capata un sens, apoi altul, totul incepe a parea un tablou prost pictat, in adancul noptii eliberarea devine cel mai de pret omagiu adus marii... mainii ridicate spre cer, bai nocturne imbaiate in acool si iarba, stele magnetice ce ridica mica noastra plaja la marle cer, luna odata ascunsa dupa norii grei ai zilei lumineaza fetele celor ce s-au indeprartat de totem pentru a isi inchina eliberarea nocturna intr-o tigara, oamenii isi pierd ratiunea pentru un scop mai nobil, iar toate acestea isi schimba fata pana in momentul in care si tu devi parte din acest tablou prost pictat, iar atunci totul devine clar si ritualul tau devine ritualul lor, si plaja pare singurul loc unde ai vrea sa fi, unde ar trebui sa fi... si in largul marii lumina totelului pare o stea pamanteana atat de vie, atat de pagana, atat de mitica incat marea incepe a isi forma undele in ritumul ei. Acest vis real parea nesfarsit, iar muzica parea vocea marii ce te modela in cea mai primara forma a ta... dar in zare se anunta sfarsitul, marea incepu a aprinde inaltul cerului cu zori usor rosiatice si malul se umplu pentru spectacolul luminatic. Haosul, muzica, fericirea era acum doar amintirea unei mahmureli, tot ce mai aveau toti acum era rasaritul, si ceva din tine spunea, ca rasaritul este cel ce da suflet acestui loc. Orizontul innorat parea ca nu va destainuii nici un secret astazi, dar totemul incepu a fredaona o sinfonie a soarelui si incet soarele strapunse norii grei si aduse plaja inapoi pe pamantul pagan, dar oferii secretul etern al marii... eliberarea. Nisipul incepu a se incalzii si cu spatele la mare, precum faceai odata in copilarie, iti iei la revedere de la acest loc, unde poate nu vei mai ajunge vreodata, dar care tia oferit linistea de a sti ca muntii si marea se incaleca, dar nu isi vorbesc, ca poti fi la o joasa altitudine dar poti simtii inaltul cerului doar ascultand ritmul muzicii, ca marea isi spune povestea numai celui ce este demn de a o asculta.

Ascensiunea

Durerile de cap aduc cuvintele din minte pe o foaie, ordonate, sintetizate aproape, in culori vii, ce sar in evidneta... si speranta ascunsa a aprecierii lor de altii se aprinde rpecum o flacara ce nu a fost nicidoata stinsa. Maine pare o zi asa de nobila, oricare a fi ea, este ziua ce duce povara dorintei nerealizate azi, maine poti cucerii fata de la magazin cu un zambet, maine loteria va fi golita si banii se vor strange in fata usii tale, maine australia va fi mai aproape, maine sorele va apune cu un glabui mai aprins ca niciodata, si maine trenul va incaleca zeci de sine stinghere spre un anume Fagaras. Atat de departe pare ziua de maine de aerul parfumat al marii, de plaja presarata de scoici, si pescarusi ce se confunda cu spuma valurilor, si intro clipire valurile se ridica spre regatul cerului si formeaza o creasta ascutita, aerul plin de mireasma sarata isi mascheaza savoarea si devine dur si racoros... iar scoicile se rastogolesc incet pe versantii abrupti pana in abisul lacurilor reci de munte. Umbrele se vor aduna usor deasupra castelelor de nisip si din ele vor rasarii adevarate cabane si refugii de lemn ce vor rasuna a rasete in adancul noptii, si o lumina slaba la fereastra abaia daca va strapunge perdeaua de necunoscut din jur. Cu un rosu sangeriu o pamblica flutura in zarea nesfarsita, legata de stalpul feros ce canta acordurile sinistre ale eternitatii vietii, si cazi rapus de puterea muntelui, lasi rucsacul de-o parte si te intinzi pe iarba... cerul este presarat de ceturi dese, pamantul este oarecum rece si oboseala se scurge incet prin venele picioarelor, si incepi a iubi muntele, incepi a iubi ideea ca aduci o adevarata ofranda lumii ca urci acest mic gigant. Apoi in dimineata plecarii rapide te asezi in spatele autocarului comunist cu sofer nepoliticos, dis de dimineata, si realizezi ca nu mai sunt decat 3 persoane pe langa tine in acea aventura spre casa, dar nu iti vor distrage atentia acestui moment, caci soarele abaia a iesit de sub orizontul odulat, si totul incepe a se cufunda in mirosul intent se benzina si in admirarea crestei lungi ce iti rade in fata, necucerita, neclintita, eterna, sublima... oftezi. Te obosesti gandindu-te la ce te asteapta cand vei ajunge in Orasul Maimutelor, si renunti, iti tragi sapca pe ochi amintindu-ti de sunetul parca de orga al stalpului metalic de la Scara, si adormi.

The summer

Nebunia este rotita din mecanismul uman ce pentru o fractiune de moment a mers invers. Norii se aduna adesea vara deasupra unui cer senin si deschizi geamul numai pentru a simti racoarea din aerul odinioara incins. O mireasma sarata iti loveste buzele si cu ochii unflati de oboseala stransa de atatea nopti nedormite, care sunt aparent singurul lucru care te leaga de trecut, de zielele cand totul rula precum o roata de circ imensa, nesfarsita, si privesti orbeste spre coloana de masini matinala ce incinge adesea asfaltul, cu caldura ridicandu-se precum un sanctuar demonic, bruind zarea plina de copaci franti de frutuna de ieri... si iti aduci aminte de mare. Pe acel bulevard sec, incins, vieti se consuma, momente se pierd, iubiri se sting, si viata isi dilata aspectul, se dilueaza, isi pierde aproape sensul, si devine o serie de ore petrecute in comemorarea a "cea ce a fost" si uiti de posibilitatea momentului. Zile in care trezirea vrea a fi amanata pentru a nu infrunta lipsa de evenimente, zile in care legi adevarate amicii cu televizorul, cand te utii la filme deja vazute, si incerci sa pari surprins, zile in care o plimbare pana la paine este un adevarat eveniment, zile in care doresti sa nu mai rasara soarele, si masinile sa nu se mai miste pe bulevard, oamenii sa nu mai formeze furnicarul de la unirii din metrou, apa sa nu mai curga la robinete, zile in care timpul e in vacanta.... dar pare a ne fi uitat acasa. Si apoi furtuna de dupamiaza vine, si atarnand pe geamul camerei cu un picior in micul abis al gradinii de la parter, simti ca totul ce era nu va mai fi la fel, sticla de cola si painea cu parizer mancate cu zoom vis-a-vis de liceul lui Andra la 9 dimineata nu vor mai fi mancate de nimeni, iar Ema nu va mai rasuna vreodata cu tastele disperate ale Warcraft-ului in retea a lui Mihai. Un vant rece te face sa iti retragi piciorul din abis si sa simti viata verii, ce tine doar de dorinta de a face ceva. Putin aproape de nebunie, plictiseala ne face sa realiza ca tumultul, soseaua demonica, insuportabilul cotidian este viata in sine, este lumea derulata intr-un VHS rapid cu banda scurta, si o pauza in acea derulare este doar o mai buna apreciere a filmului ce va avea sa continue...

"Dar ma uit cât de ridicol arata ceilalti, si mã întreb de ce nu îsi dau seama.
Apoi, mi-am dat seama cã de fapt si eu arãt caraghios.
Totusi, este atât de distractiv...
Incât nimeni nu se poate opri.
Dacã ne-am opri...
Nu am mai avea nimic."

The Cat's Meow

Tranzitia

Epopeea vietii este cuprinsa in orice sansa pe care o dam acesteia de a isi urma propia delegare. Tranzitia unui copil spre o falsa maturitate este atunci cand „domnisoara profesaora” este inlocuita de „dna diriginta”, cand jucariile din dulapul mamei, puse pe o etajera mai jos pentru a ajunge la ele, incep sa se prafuiasca, cand din forfota obisnuita a familiei dispare protectia necunoasteri. Apoi liceul este bariera personala in care toti intram copii si iesim adevarate exemple ale maturitatii, liceul, funebru in ideea lui Bacovia, este locul micilor indignari, marilor descoperiri, multelor iubiri si uri, locul unde fumam prima tigara in spatele scolii, locul in care banca defineste persoana, iar direcotrul este inamicul principal. Liceul este primul gust al unei vietii in afara celei de familie, este mediul in care obligatia ne formeaza a deveni o parte a societati, liceul... in care profesorii incercau zadarnic sa predea o lectie plicticoasa in mijlocul verii, in locul din care evadarea era atat de necesara, la o berica sau un babanu la coltul strazi ce da spre acelasi liceu, locul unde te vei apropia de unii colegi, doar ca apoi sa ii indepartezi, locul primei batai, locul unde ai prima corijenta. Clasa - sala neutra ce pare prea galagioasa, prea des, iar vara prea calduroasa, atunci cand colega din fata isi lasa capul pe banca ta si zambesti subtil, atunci cand directorul examineaza uniforma „decenta” a elevilor. O lume aparte, mirifica, prima idee a egoismului - odata avut - urat, acum dorit. Clasa a XII - Cazan cu smoala, iadul oricarui licean, loc si timp in care nu ar vrea nicioadata a ajunge, punct in care jucariile prafuite deja au fost mutate de pe etajera joasa intr-o debara mai intunecoasa, punct in care putini se regasesc a isi mai spune „stiu ce vreau si stiu cine sunt”, timp in care totul se invarte in jurul idei B.A.C - un termen terifiant, nestiut, nedorit, ce alunga briza primavarateca a primelor 3 ani, si dezvaluie micile si marile abilitati ale timizilor liceeni. Perioada in care parintii sunt foarte rezervati in timpul petrecut cu prieteni, in care nici prietenii care impartaseau sticla de Babanu, nu mai sunt atat de veseli. Carti pe care nici macar nu ai vrea sa le citesti, personaje pe care nu le intelegi, idei vechi, preconcepute, cifre fara sens in viata reala, o presiune continua, o nerabdare nemai-intalnita. Pana in acea zi calda de sfarsit de iunie in care totul incepe, roata de circ incepe a se invarti, si examene curg de la minister precum un rau nestavilit de idei si erori, din care toti viitori studneti trebuie sa iasa teferi. Pornesti in acea zi cu gandul incarcat cu zeci si sute de idei, si ajungi in acelasi liceu in care ai simtit prietenia, dezgustul, placerea, iubirea, mania, ironia, umilinta, dar care acum sunt parca demult apuse, caci acesta este gol, si doar in holul mare o masa de elevi speriati isi repeta continuu aceleasi idei care oricum nu o sa ii ajute la examen, si undeva in interior simti o usurare, sti cu adevarat ca nu esti singurul in aceasta aventura paranoica a vietii. O usa se deschide si o lumina puternica lumineaza holul difuz, iar un profesor strain acetor culaore stiga 5 elevi, si pleca cu ei, doar pentru a se intoarce pentru altii 5, timp in care unul cate unul, ceilalti ies din sala de examen zambitori si plini de speranta, ori dezamagiti si cu un dor nebun de a invata pentru urmatoarea proba. Dar inainte ca sa acaparezi toata aceasta imagine, iti auzi numele strigat, si urmezi un drum para prestabilit intr-o sala aproape goala, in care 3 examinatori sumbri te pun sa extragi unul dintre subiectele mult temute, este exact cum ti-ai fi imaginat, terifinat, prea multe subiecte, si mana ta va alege unul potrivit oare? dar acea intrebare este raspunsa de privirea taioasa a uneia dintre examinatori care doreste sa te grabesti, si in graba iei un subiect. Atunci cand va veni timpul tau, profesori vor parea atat de plictisiti de cea ce vei spune, incat vei simti o oarecare relaxare, si poate vei iesi zambind, pregatit pentru engleza invatata de mult la televizor pe Cartoonnetwork. Vor urma alte probe, cu alti profesori plictisiti, si dornici sa ajute niste elevi, viitor membri ai societatii mature, ce realizeaza inca de atunci ce tu nu inca - ca in mare parte iti scri viitorul in acele foi, iti scri scansa la o oarecare viata sigura dar monotona, iti semnezi decretul de aderare la lumea reala, cruda, rece, haotica, interesanta. Si ca intr-o clipire secundara, totul se termina, notele sunt pe un carnet precum o foaie, si liceul incepe a se indeparta de tot, iar deranjul nu este mare caci fericirea trebuie consumata in nopti nedormite cu alte sticle de Silva bruna si Babanu, cu tigari si si muzica la maxim, cu iesiri dezlantuite in afara orasului, cu picioare tocite de dorinta evadari din acea lume sumbra, odata iubita. Evadarea este cu adevarat tranzitia in aceasta cauza, este calea de la ireal la real, este maturizarea propiu-zisa. Si intr-o zi de vara, de august, vei merge pana la viitoarea facultate, o cladire mult mai inalta decat liceul, mult mai impunatoare, si vei simti ca undeva in acea cladire poate acea banca a liceului, mazgalita in orele plicticoase, va fi poate acolo, macar in sufletul tau, iar tu vei intra pe poarta facultatii si vei iesi candva studnet, chiar daca nu ai idee ce este acela, timp in care iubirea, ura, placerea, ironia, umilinta, placerea liceului, vor fi uitate in mare parte. Cu timpul jucariile prafuite puse intr-o cutie vechei vor fi atuncate din gresala de mama si totul va fi doar o simpla amintire, precum si liceul este o lume atat de aparte prin simpla aderare a ta la ea.

Nonhuman people

In ultima perioada s-a observat o oarecare tendinta de a simplifica tipizarea unor persoane. Se doreste ca omul sa imprumute toate aspectele fizice dar si moralistice ale unor animale. In sustinerea acesteai idei vor urma exemplele:
Zoom Veverita Mercenar












Marius Teddy












Bea the Skonx












Yo the black cat












Sharky the shark












Borscoi











Gog de Muceahera - The wild beaver












Placinta cu carne












Sorinel vaca (s-a tinut mult pe el)












The Rolling SquirrelS

The way

Harta indoita in colturi istoriseste drumul lung ce avea sa aiba loc. Blocurile se insira parca la nesfarsit, unindu-se cu cerul bizar al diminetii, iar bulevardul pare amortit de raceala noptii ce a trecut. Semafoarele par diamante false ce stralucesc in umbra mandriei comuniste, insiruite precum un colier incurcat de intersectii si trotuare, de drumuri si cai, destine si vieti, de oameni si oameni. Rotile masinilor se indreapta cu intreruperi dese spre o oarecare iesire din aceasta realitate, iar la gura de metrou un batranel isi aprinde o tigara si se uita mirat la putinele masini ce trec. In departare se intrevede un pod si in noi se aprinde sentimentul evadarii... blocurile dispar unu cate unul, oamenii dispar si ei, scuarurile de verdeata devin din ce in ce mai salbatice, si intr-un final... evadam. Scotand capul pe geamul masini, vantul imi aminteste de copilaria si calatoriile de vara alaturi de parintii care fredonau frenetic melodii din Pasarea Colibirii... de lanurile de grau ce se despicau la adierea vantului, de prietenii buni, de castelele de nisip de la malul marii, de prima zapada, de iubirea mamei din prima secunda de viata, si iubirea copiilor din ultima... si ma pierd in amintiri.... Dintre muntii impaduriti ai taramului fara de nume, rasare timid o cetate veche, contorsionata de isotria popoarelor, de nepasare si pictata de mici autografe inutile. Scarile spun o poveste lunga si obositoare, a omului ce a construit aceasta fortareata, parca dorinta lui de a se izola in propia fantezie si cruzime se imprima asupra locului bizar pe care acum il urcam. Subit copacii dispar si soarele isi extinde discul asupra parului castaniu al frumoasei domnisoare. Cetatea pare o insiruire de pietre goale, mici coridoare infundate ce sunt strabatute de tipetele micilor copii ce inca nu inteleg importanta acestor pereti. Dar uitandu-te la zidurile golase iti dai seama ca nu esti mai presus de ei, realizezi ca trecutul este atat de indepartat si atat de ascuns in piatra incat aproape ca a disparut, ce a ramas este doar sunetul oribil al copiilor ce doresc sa manance, si micile inscrieri pe caramizile tocite. Un steag stingher isi flutura culorile asupra campiei indepartate si se ridica deasupra fagilor inalti pentru a marca tinutul lui Vlad.... Odata cu parasirea cetatii, parasim si sunetul pustilor de plastic ce rasunau de dupa zidurile acesteia, mimand parca o lupta nedreapta intre un domnitor si visul acestuia ruinat.... Intre stancile tocite un tunel isi asterne reflecsiile intunecate din care ies si intra masini grabite. Lacul magic este strabatut de un vaporas alb cu pete de rugina in partea superioara, iar de pe pod privelistea te cuprinde, si multumesti sansei de a te fi adus in acest loc. Apele calme ascund vietatiile necunoscute, iar adancul pazeste mituri eterne ce te fac sa te reintorci. Omul de otel staluceste in soarele cald de Mai si pazeste aceasta minune a taramului fara nume. Drumul dinamitat pare nesfarsit, iar lacul magic este umbrit de brazii stufosi, dar calea se termina si muntii inzapezitii par cea mai nobila destinatie. Creasta este indepartata si aparent lina, cu piscuri ondulate pana in vai adanci si intunecate, prin drumuri pe care rauri curg rapid, printre jnepeni golasi, pe sub mainile stranse ale iubitilor din fata mea, adie o raceala divina, montana. La adapostul unei cabane, un pranz bine meritata ma duce cu gandul la ce se intampla, si ma uit pe geam si creasta pare mai frumoasa ca oricand, dar acest vis este atat de dorit incat va fi inabusit de aceleasi blocuri de pe bulevardul comunist impodobit, de oamenii haotici ce umplu strazile, de caldura inabusitoare, de copacii ce isi leagana crengile deasupra sirului intermibabil de masini. Atunci aceasta imagine imi intuneca gandirea, caci cetatea, omul de otel, lacul magic, creasta, vantul, vaile, scarile au fost aici, astazi, dar maine le vom da uitari. Marius isi ineaca privirea in ochii Ioneliei, iar Pompy o saruta pe Alexandra iar ea rade subtil si ii spune ca il iubeste. Totul se intampla atat de repede... incat pierdeam prezentul, dar totusi ramaneam cu amintirea.

Trilogia Razboiului. Part I - Love vs Sistem

Uneori e greu sa te ridici din pat dimineata... de ce?

Uneori cand furtuna isi atinge apogeul simtim nevoia nestavilita de a iesi afara ... de ce?

Uneori dorim prea mult.... de acea ne dezamagim.... de ce?
Uneori ne dorim pacea atat de mult... dar totusi stim ca este doar idilica... de ce?

„Viata este un sistem... iar voi... cei vii... il blamati.... nu va mai blamati” R. Nixon

Un copil se naste la fiecare 1,3 secunde pe pamant... in acelasi timp la 1,08 de secunde moare un batran. Sistemul se va gandi la ei, si copilului ii va oferii un viitor, iar batranului o groapa pentru urmatorii 100 de ani. A intelege sistemul este ceva impropiu, odata ce esti parte din el, este precum ai cauta in sinea ta, un raspuns la o intrebare ce nu a fost adresata. Sistemul poate fi raspunsul omului la prezenta inteligentei.... este master-planul in care toti intram, in care surpriza este alungata, este mica noastra bula imaginara de control, in care convietuim, de cand ne nastem. I*m tring to make a point - electricianul - daca nu ar exista ca ocupatie, s-ar strica aparatura in casa, s-ar face undeva scurt-circuit, ar arde, ar venii pompierii.... dar daca nu ar exista pompieri... oameni ar murii in focuri dezlantuite.... pai si mortii sunt luati si dusi la morga... dar medici de acolo daca nu ar exista... ar ramane mortii pe strada si ingropati pe langa sosea... dar daca nu ar exista gropari... ar fi un cimitir suprateran, ar fi haos.... deci... daca electricinaul nu ar exista... ca ocupatie... s-ar produce haos... iar sistemul nu ar mai functiona corespunzator. Sistemul este bazat pe gandire, pe inteligenta, dar in acelasi timp de naivitatea oamenilor ce il cuprind, nu este un lucru „evil”, ci chiar ajuta umanitatea sa duca un trai xeroxat, dar stabil. Marii filosofi au fost creatorii sistemului, marile genii l-au propagat la stadiul international, iar noi... il raspandim. Daca.... pentru o secunda... nu am mai gandi... nu am mai „judeca”, si am ramane bazati doar pe instinctul primar, pe impulsurile din partea stanga a pieptului, vei simti o eliberare, enorma, dorita... ai inchide ochii si ai visa. Cred ca de aceea dragostea este atat de placuta in primele momente, pentru ca sentimentul primeaza... si sentimentul ne face oameni, nu cea ce ziceam, nu cea ce gandim, ci sentimentul in general... ce are calitatea de a surprinde continuu, de aceea nu putea fi moderat sau anticipat. Dar omul nu cunaoste acel sentiment.. ma gandesc ca poate la simtit odata... dar acum nu mai exista ceva care macar sa se apropie de acel sentiment. Este catalogat, definit, blamat, sistemnatizat... actualizat. Este inlocuit de dorinta noastra, eterna dorinta de a fi acceptati in societate, si ce sansa mai buna exista atunci cand sunt doi ce vor acelasi lucru... oare asta insemana iubire? O uniune bizara asupra careia toti meditam... asupra careia scriem poezii si dedicam personaje glorioase, dar caruia nu putem sa ii dam o definitie. Si asa revin la ideea principala, atunci cand un lucru nu poate fi catalogat, clasat, tipizat, stapanit... nu paote face parte dintr-un sistem. Un om poate iubi... dar nu astfel.

„Un autopsist taie multe cadavre, si cu o inima vegetativa in mana spune - uite am taita pana la inima ... unde e sufletul ? Nu este! Iar asistentul il intreaba: dar atunci cate amintiri sau sentimente ati gasit?”

A movie about life...

E foarte greu sa povestesti, sa vorbesti, sa explici, sa intelegi, sa scri, sa arati, un sentiment legat direct de ceea ce esti, de ceea ce esti cu adevarat. Tind sa cred ca viata fiecaruia este precum un lant, in care fiecare inel este o noua incercare, un nou tel, ce se leaga de urmatorul inel, dar care tinde a se indeparta de primul inel. Astfel uitam ce suntem, cum suntem si cadem in jalnica stare a trairii prezente monotone. Nu punctez faptul ca uitam de unde am pelcat, ci mai degraba punctez proasta apreciere a momentului, iar momentul ne defineste. A vorbii de sinele tau este foarte greu, pentru ca nu sti cat din el se observa la surpafata, caci fiecare isi stie sinele mai bine decat orice. Un film.... un simplu film... a facut ca sansa de a te regasii pentru un moment, sa se prelungeasca printr-o idee... nesfarsit de rebela si de extazianta pentru suflet. Un film ce il vom gasi pe IMDB cu o cota de 7.5, caracterizat prin cuvintele comedy-drama si sloganul "God bless America...they're going to need it". Un film depsre doi tineri punkeri, ce traiesc intr-un oras "holy", intr-un stat american in care bauturile alcoolice puternice sunt renegate, intr-o lume care pare dispusa sa fie revolutionata de ideea violentei dar si a anarhiei, doi termeni total opusi.

Este un film despre oameni care sparg oglinzi din supersitite cu pumnul, apoi bandajeaza rana cu o simpla carpa si ajung la medic dupa 1 luna, despre oameni carora le e frica de ace si ajung sa creeze o noua boala, despre oameni care nu iau nici macar o aspirina pentru ca stiu ca Napoleon a fost omorat incet incet prin otravire cu arsenic, ce se foloseste astazi in medicamentatie, despre oameni etichetati ca "incapatanati", despre oameni paranoici carora le place sa simplifice lucrurile pana la ultimul fir real, despre oameni care urca pe scena si se iau la bataie cu bodyguards chiar daca nu se pricep deloc la bataie, pentru simpla placere de a se exprima, despre oameni care se indragostesc si se balbaie cand trebuie sa zica ceva persoanei in cauza, despre oameni care nu cred cu adevarat nici macar in "sistemul" anarhist, ci doar in propia dorinta de a traii, despre oameni ce vad in fiecare zi ceva nou pe aceiasi fereastra, si simt uneori ca acel loc detestabil ii este totusi casa, despre oameni care isi fac loc in viata pentru prieteni, si care ii duc tatalui senil un cadou de ziua lui, si vor a plange ca acela nu ii recunaoste si ii ameninta cu pusca, si oameni care vor murii de la o supradoza accidentala de pastile, nu inainte de a mai sparge o oglinda. Un film despre un mod de a traii, un mod de a face diferenta... tu... acolo.... atunci... sa poti puncta momentul, fara a te gandi la consecinte, fara sa-ti fie frica sa visezi, sa doresti, si mai presus de toate, fara frica de a te surprinde pe tine.

"Vezi....neant.... mile si mile de neant... numai spatiu... poti cadea in el si nu ai mai iesi niciodata...."

Prognoza meteo

Draga mama,
Am decis ca de 1 Mai, voi pleca la mare, pentru ca muntele m-i se pare banal si prea populat, acum stau pe o stanca suspendata deasupra marii. Am prins un tren foarte liber, in care linistea lasa loc sunetului linistior al sinelor incalzite de trecerea trenului nostru. Am avut bilet si nu am avut intarziere. Odata ajuns la malul marii, aerul plin de sare mi-a iritat narile si am inceput sa stranut pentru cateva minute, dar mi-a trecut repede. Cota 2000 era departe de gandurile mele, atunci cand intram cu picioarele in apa rece si ramaneam incet cuprins de sentimentul infinitatii de apa. Sunetul valurilor imi aduceau aminte de tine si de tata cand fredonati melodii de Pasarea Colibri in masina, si eu plangeam ca a trebuit sa plecam de langa frumoasa intindere de apa. Gazda a fost cam indispusa si nu prea am intrat in contact cu ea, iar cele 3 zile petrecute au fost cam monotone, efortul fiind facut doar de pe faleza pana la pensiune. La o terasa am baut o cafea draguta, iar gandul nu ma ducea la Padina. Plopii isi scuturau usor florile pufante in zarea calduroasa de mai, vara isi anunta venirea grabita, iar sufletul putea doar admira frumusetea si caldura ce il incojurau. Vama este asa cum mi-o imaginam, cortuile rasar pe plaja atat de des incat rar mai poti vedea nisipul, ci doar o mare de piscuri miniaturale de diferite culori.
Mama... aceasta scrisoare este o minciuna.
Al tau fiu Mihai (de la Salvamont Pestera)

The place to be

Numai soarele de dimineata aminteste de sansa ceasului de a isi pierde unda ratiunii. De a ne pierde cu gandul cand soarele ne loveste ochii aproape deschsi, de a ne continua visul inceput in timpul noptii, dar cu ochii deschisi, ca un semn de control asupra dorintelor noastre. Aducand gandurile la o oarecare linie melodica, relatez ca fiecare dintre noi are un „Taram al Fagaduintei”, fiecare dorim, din cand in cand sa evadam, poate doar spiritual, intr-un loc indepartat, diferit, mai bun poate, de unde sa o luam de la capat, unde visul se intalneste cu realitatea, si realizeaza ca sunt acelai lucru. Doi ani au trecut, cand intr-o incapere intunecoasa, in fata unui calculator cat 3/4din birou, intr-un fum inecacios de tigara, un om timid si lipsit de entuziasm are sa deschida o carte numita „Austalia”, iar cele 6 ore petrecute pe acel scaun, nu are sa isi dezlipeasca ochii de pe randurile si pozele pline de simplitate. Dupa cele 6 ore, iese pe bulevardul aglomerat si isi spune „Acesta este taramul meu, fagaduinta mea sta in acele cuvinte”, si apoi isi gaseste un loc strmpt intre doua doamne si incepe a merge zambind. In apropierea prezentului ce ne ineaca cu realitate, acelasi om realizeaza ca nu frumusetea Australiei l-a fascinat, ci simplul fapt ca a stiut de mic ca pe cealalta parte a planetei se afla aceasta tara, si ca singura sansa de a scapa de viata de aici, de a schimba cu adevarat totul, este sa fuga cat mai departe. Australia, locul unde Enescu este un nume greu pronuntabil, locul unde sarmaua si mamaliga nu au ajuns inca, locul unde Romania este prea departe, locul unde iti va fi dor de casa, dar nu vei sti unde iti este aceasta, caci e prea departe, este visul in care vei sti cine esti cu adevarat, este purgatoriul identitatii etnice, nu doar taramul cangurilor, sau al oamenilor excesivi de grasi... este oarecum visul unui om, un vis necunoscut, un vis viu ce trebuie consumat fara regret, caci ceasul nu isi va pierde ratiunea in fiecare dimineata... si doar in dimineatile in care visam... si noi.. azi.. acum.. visam prea putin... mult prea putin.

Secunda fumata

O sclipire in noaptea lunga, in coltul drept al ochiului, cu mintea obosita de haosul continuu, o sclipire neinteleasa, ce aduce aminte de marile sperante pe care toti le au, ascunse adanc, si dorinta eterna de a li se spune "va fi bine", de faptul ca nu ai facut destul pana la acel moment, ca totusi nu crezi tot ce scrie in Biblie, si totusi nu ai nici un resentiment pagan, ca singura sansa la fericire pare a se plasa undeva demult, undeva existand, un moment, o fractiune de secunda, unde puteai face alceva, ceva mai bun poate, si acum nu erai in acest loc; ca uneori trebuie sa sintetizezi sentimentul uman, doar pentru simplul fapt ca nu iti mai pasa, ca toti, in afara de tine, sunt o masa hipnotica, ce face totul si mai confuz, mai complicat. O sclipire in partea dreapta a ochiului, ce doreste a insemna inutilitatea invataturii, si dependenta omului de societate, de reafirmare, si ca uneori facem lucruri numai pentru a fi apreciati de alti oameni ce la randul lor fac lucrurile la fel, intr-un cerc patetic al impresilor si al lipsei de sens. Undeva in trecut, in acel moment consacral poate, unde fericirea a fost pierduta, puteai spune "nu" si acum nu mai erai aici, dar undeva tot in trecut ceva s-a crapat, s-a spart in interior, precum o sclipire, si momentul a trecut, cazand rapid in comun prin cuvantul "trecut". O sclipire ce te face sa te intrebi la ce se gandeste batranul din masina alaturata cand este culoarea verde la semafor dar el nu pleaca de pe loc, sau ce natura au gandurile confuze inainte de a inchide ochii nopatea. In acea sclipire sta fericirea trecutului, dezamagirea prezentului si frica viitorului, in care intelegi ca nu poti sa mai schimbi nimic si ca nu doresti sa fi in acel loc, in acel cerc vicios, ci sa fi departe, macar cu gandul, si sa mai simti fericirea trecutului, care nu este o reala fericire si doar o amintire cicatrizata si oarecum divinizata fara motiv, sa poti intelege totul fara a te pierde in detalii. Apoi sclipirea dispare, momentul dispare, si realizezi ca pentru secunda aceea ai fost departe si ai simtit o fericire infinita numai pentru ca ai simtit libertatea gandului, adevarata libertate a gandului, dar si acest sentiment dispare rapid... si uiti.

Koyaanisqatsi

Life out of balance - un elocopter survoleaza mut peste orasul adormit, noaptea tarziu, totul se afla intr-o amorteala vesnica parca, lumini in departare sintetizeaza un soare bizar. Stadionul are reflectoarele aprinse, chiar daca nimeni nu joaca. Luminile cladirilor se aprind haotic in departare, in timp ce un lucrator la centrala electrica fumeaza ingandurat o tigara, se uita pierdut la maneletele si calculatoarele din fata lui, si rasufla greoi, apoi isi apropie mana de frunte si in tacere isi plange soarta. Usile unui lift din NY, se deschid si din el iese o batanica ce zambeste fals, apoi isi continua drumul, in urma ei urcandu-se o multime de alti angajati ai aceleiasi companii. Un batranle aproape patetic incearca sa vanda bilete de vapor in centru, cu un zambet fortat si ochii afundati, plescaie sec din cand in cand, iar un tanar de culoare, la 2 metri de batranel analizeaza atent fiecare om ce ii trece prin fata. Un alt batranel se isi rade barba in mijlocul strazii, mimand oarecum saracia si disperarea, iar pe langa el trec doi parteneri de afaceri, femie si barbat, ce zambesc continuu. Prin multimea de oameni, un barbat cu o privire tragica, asculta tinerii parteneri de afaceri in glumele lor, si trece mai departe. O femeie in alb si rosu, se intoarce brusc si o ia la dreapta, rupand linile de oameni continue, in spate, umbra ei se pierde printre alte sute. O alta femeie, stand langa un gard incearca sa isi aprinda o tigara, dar bricheta nu se mai aprinde, loveste de 2 ori capatul inferior al brichetei, pierzandu-si privirea in multime. Geamul unei limuzine este lasat si o tanara blonda se uita la o cladire de stricla si cade pe ganduri, dupa cateva momente geamul ridicandu-se la loc, in reflecsie vazandu-se cladirea din otel si sticla. Un barbat de origine vizibil mexicana, se uita pe fereastra sa fara geam si incepe sa ii explice nevestei sale ceva important, nedeslipindu-si ochii de la multimea de pe strada. Intr-un cartier marginas, un pompier are un moment de ratacire si se perinda peste apa crugatoare in valuri minione pe soseaua plina de gropi, venita de la hidrant. O mana tremuranda intr-un pat de spital, cu perfuzia scoasa si cu un pansament patat de sange, se ridica timid, si este apucata de mana unei asistente, caruia nu ii mai da drumul, prin speranta de a fi totul bine. Un batran trece pri nfata unui cazion si se uita curios si dezgustat la luminile si fanatismul ce se leaga ce acesta. Bursa din NY este perindata de oameni ce se misca foarte repede, haotic, precum niste stafii, singrul lucru stabil fiind hartiile arucnate pe jos. Challenger decoleaza si explodeaza in atmosfera, iar varful rachetei ramane intact, in flacari.

Gogustein Ce GerVara

Sunetul unui tren molcom pe sinele comuniste, sunetul frunzelor fosnind in octombire cand suna aproape uscate dar tot se tin incapatanate de crengile copacilor, sunetul unei ape ce susura intre busteni batrani, aroma pe portocale in casa cand se anunta Craciunul, noaptea dinaintea plecarilor la munte, Requem (de Verdi), mirosul unui anticariat, aroma imbietoare a lumanarilor parfumate, noptiile de vara in care nu poti dormi si stai pe geam si se uiti in neant si te gandesti "ce oare face acest moment asa special", discutiile contradictorii alaturate de o sticla de vin bun, filmele de un dramatism ciudat, Australia, prima zapada, ploaia dupa o zi torida, imbratisarea mamei dupa o zi lunga, "The road to hell", diminetile cand te trezesti cu mao pe pieptul tau si cu nasul in barbia ta, umezita de respiratia lui, o crama, Lenin, certurile spontane, o carte buna, turele de rezistenta pe munte, vita in sange, prajitura cu visine, o gluma buna, marea in octombire, documentarele despre univers, mobila bunicii, Salvador Dali, vinerea, muzica in bucatarie, o mangaiere pe cap, citate din "There will be blood", apusul, Aerosmith - dream on, colectia de bilete de tren....

Oameni de InAlta Clasa

Postare atat de neimportanta pentru multi, prea multi, dar pentru noi, cei putini, o secunda.. un zambet .... un sentiment de prietenie.... o amintire rascolita din almanahul sufletului

Contagiosii:

Bea - este una din singurele fete care gandeste in adevaratul sens al cuvnatului. Uneori prea directa pentru o fata, si prea incapatanata, reuseste sa se ridice deasupra multora ce o critica. Cu bea am avut certuri pe mess mai mult ca oricine, despre cuvantul "a complacea" sau despre "aparentele ei", sau ea a fost singura care mi-a inchis un telefon in nas. Pentru asta bea, te voi pangarii toata viata ta mizera, te voi tara prin noroi si te voi face sa mananci mancarea pisoiului meu, dar pentru zielele petrecute pe malul Dambovitei mancand gogosi sau discutand despre existenta unui Dzeu, pentru petrecerile la care tipam impreuna, la frumoasa noasta amicie, te voi aprecia ca pe unica supravietuitaore a unui sistem mort, in care pitipoancele guverneaza cu o mana de fier - si unghi date cu roz :x
Amintirea de lux avuta cu bea este imortalizata in bucataria unei cabane in Busteni, cand bea era cam turta de beata, si venise la mine cu o sticla de vin cu cerinta de a o desface cu un tirbuson. Tirbuson nu aveam, dar cand bea a aflat , pe fata ei sa citit o mare oroare, vedeam corabiile scufundandu-se cataclisme avand loc, avioane prabusindu-se, oameni care se sinucideau, foamete, (nu nu vedeam Apocalipsa) - o vedeam pe Bea privata de vinul din sticla. Apoi dntr-o miscare bea sa prabusit, si-a imbratisat genunghi si a inceput sa se legene ca aia de la Gara de Nord. Ma gandesc acum, dak ii dadeam un cutit , murdaream podeaua. Mam uitat pe geam, nici o lumina deschisa, deci nici un vecin treaz ca sa ii cerem un tirbuson. Ii spun vestea tragica lu bea, si pe fata ei sa citit ororile holocaustului, nucleara de la Hirosima si prabusirea WTC. Apoi bea a inceput sa zica : Treb sa ii sculam, ne trebuie tirbuson. Asa a ramas o fata desteapta in mintea mea. Betiva... dar cu cap .

Cristinuca - Nici Dzeu nu a stiut cum e cristinica cand a facut-o. Este o enigma ce tulbura oceanele si face femeile sa avorteze spontan. Cris este in opinia mea mult mai complexa decat da sa se inteleaga, sub acel zambet continuu, sub acele standarde fixe impuse subtil de ea, este o persoana foarte stricta, ce posibil a gasit o formula magica a fericirii continue. Cand cris e fericita, rade, cand cris e suparata, rade, cand cris este indragostita (nepotii mei o sa o vada posibil indragostita candva) - rade, cand cris invata , rade, cand cris mananca, rade, cand cris doarme, rade, cand e la Sighisoara in cort, Cris sforaie. Cris iubeste muzica mai mult ca orice, de aceea cand vreodata aud AC/DC sau Guns, la ea ma gandesc. Ea nu stie sa joace Boltz, se imbata prea repede, doarme in baia mea, se sperie prea mult de BAC, nu stie la ce facultate sa dea, si gesticuleaza tot timpu cand vorbeste. Cris are un mare avantaj, asupra tuturor, e colega lu Alina :x. Totusi, chiar daca tot timpu ea rade, poti sa iti dai seama ca e suparata de la 1 mila marina departare. E copilul grupului, prin fericirea ce o emana zilnic. Vorba lu "cutarica" - friciti sunt cei ce o au pe cris in grup, sarmani aceia care o au in casa.
Amintirea mea asupra persoanei in cauza (scarpinici) - de fapt sunt doua ipostaze ale subiectului studiat - odata, vara parca era, si la Universitate asteptam un amic dar dau peste scarpinici, si stau cu ea cam 1 ora ca ea impartea pliante. In tot acel timp cred ca am vb cu cris vrute si nevrute, si din cate imi amintesc si despre iubiri inflacarate :)). In viata mea nu am vaz niciodata pe cris pasionata de .... barbati :)). O singura data pe mess mia zis ca e dragut un tip de 26 de ani, cea ce eu tot suspectez ca a fost o inducere in eroare. Si a doua amintire este despre o scarpinici ce uita tot, prima data aparatul foto, apoi telefonu, in decurs de o zi. Daca ar exista un clasament al celor mai zbunghii oameni pe pamant, cris ar concura cu Balaceanca Boys - sectia agitati. In aceiasi zi a trecut de la ras, de dimineata, la plans (pierde telefonu), la ras din nou (dupa 5 minute dupa ce pierde telefonu), la plans din nou (pierde aparatu), la ras iar (dupa 5 minute 30 secunde dupa aparat). EINSTEIN cand a descoperit teoria relativitatii sa gnadit la cris. Fericirea e relativa, asa e si cris.
"If you can't kill her, love her"

Alex (Na Pula) - Un om ce il vad luan "Na Pula" pana la adanci batraneti. Este posibil cel mai natural om care l-am vazut si pe care il voi cunoaste vreodata. Este omul care stie sa vorbeasca cand e nevoie, sare in ajutor, sare in fata trenului, sare in santuri pline cu reziduri, sare in garduri cu electricitate.. sare peste tot. Alex e prea sincer uneori, e uneori prea impulsiv, are un caracter specific unei placinte cu... carne. Asa, intre noi, din cand in cand il mai auzi "ma simt carnea!" - in traducere din limba placinteza - ma simt in pielea mea. Este tovarasu care se simte cel mai comod cand sta la mine peste nopti si zile sa ne uitam la maratoane de filme, si cand sormea se intreaba dc un baiat umbla prin casa imbracat ca la el acasica. Este toavarul care ma inteles cand imi venea sa imi iau campii, e tov care mia fost aproape cand nu voiam sa stie nimeni ce simt (emo-gay moments), e tov care ma facut sa cad cu bicla si cu care am fost dati jos din tren la Campina pentru cina cea de tihna. Caracterul lui de placinta ne incalzeste sufletele precum o placinta ne incalzeste stomacul. Este printre putini oameni pe care il vad si peste 10 - 20 de ani la fel de placinta ca acum. Cel mai funny lucru pe care il face e ca toarce.
Cand ma gandesc la alex ma gnadesc in primu rand la "na pula", apoi la tipu din tren, eu cu ice in drum spre valea alba, ei in drum spre sinaia, care dormea pe umarul lui Isa(Iza, Isza.. plm), si care uneori se trezea si radea si se culca la loc. Apoi este alex care lam cunoscut in fata la Uniri, in asteptarea lu Bea si Cris, care mi se aprea un om prea simplu, apoi cu timpul, cu narghileaua, cu filmele de la mine de acasa, cu majoratele celor mici, cu Bacul, cu plecarile in Ploiesti, cu Azuga, cu iarba, cu timpul, am devenit buni prieteni. Mai mult ca orice Alex imi aminteste de plecarea de la Sinaia cand n-ea dat jos la Campina. Cand a cazut el cu noada pe danbul acela, si eu "ALEX ... ALEX ALEX!" si asta, mort acolo de durere.. ridica o mana, si eu "E bine, hai sa plecam" - si ala tot murea acolo :)). Apoi cand fugeam spre telescaunul care aparea dupa un deal, dar, erau 3, si cand am ajuns acolo sa inchis telescaunul si nea luat o masina de filat zapada. Cand voiam sa coboram la Comarnic dar sa oprit trenu in fata unei gropi de vreo 5 metri, si Alex imi zice "Sari ca e putin, inchide ochii". Si cina de la Campina in care alex de necaz tragea mustar pe nas si pe gura. Alex e o placinta si nu mai mult, dar placinta tot timpu are cate o surpriza inauntru, cate un os, cate un ochi, cate un sobolan, ca dehh "se simte carne"

Pompy - Cand vine vorba de Pompy(du), numai amintiri placute imi vin in minte. Este un om intelept si este un om foarte bun la suflet, este nazist, vrea sa extermine evrei si tigani si mai presus de orice unguri, deci are un suflet mare. Pasiunile lui sunt datu cu placa, discutiile politice aprinse, filmele aproape bune, si Alexandra. Pompy este cel mai mare fan al lui Becali, in secret sub perna de acasa are un tabloas cu becali si se inchina la ea inainte sa se culce, la club are si un mic sanctuar de rugaciune pentru Becali, cu lumanarele chestii... se duce zilnic la Biserica sa faca acatiste si sa puna 100 lumanri pentru sanatatea lui si a oilor lui. Pompy(du) are o capacitate foarte mare ca om de a asculta, stie sa asculte un om, este un om ce apreciaza un lucru bine facut. Punem cadea deaocrd cu totii ca munceste prea mult, si este platit mizer, pentru cate face. Pompy este cel mai bun om pe care la vazut pamantul, in principiu pentru ca isi asculta nasul, si ca a deschis o banca ce nu cere inapoi banii. Un simt al umorului foarte bine dezvoltat, o capacitate de munca nemai-intalnita si o dragostea contagioasa pentru Alexandra. Un om pentru care zicala "Simplitatea este prima exprimare a libertatii" - este cu totul cuprinzatoare. Nu as putea spune ca pot sa imi imaginez o zi fara ca sa il aduc pe pompy in discutie sau sa nu vb cu el, ne face dependenti de el fratilor, incepe cu banii nostri si cine stie unde se va orpi? Pompy are un suflet mare, dar trebuie sa se duca la dentist neaparat.
A da si este si un barman foarte priceput, chiar daca tot timpu zice "da-mi bani fixi ce rog" si supara clientii. Pe pompy mi-l amintesc in mult prea multe ipostaze, dar cea ami supritoare e acea cand la Azuga, ia venit lui ideea sa fuga de mine si de negru, cu toata satra de tigani si sa ne lase sa inghetam in gara. Si dupa ce ne-au congelat bine, si am ajuns noi la cabana, hop si pompy fericit, la caldurica "ce face nasu meu?", "Tie frig?" "Ce ai patit?"... mda :-w. Prima intalnire cu pompy a fost la negru la Le Buchon, cnad imi tot pov negru de unu Pompy. Sincer imi imaginam unu cu brandu cat tevile de apa calda, si mare cat etaju, si cnad se pune la masa in fata mea, un anemic... pompy. El a intrat in vb cu mine stiu, ca imi zice ca semana cu Willmark, cu creasta mea de alta data. Pompy cu ocazia asta iti urez din nou LA MULTI ANI, de majoratul tau mult asteptat, sper sa treci cu bine peste BAC.

Cristi- Cristi este cel mai negru dintre noi. Alaturi de negru am petrecut zile si seri in care mancam seminte si bombaneam despre vrute si nevrute, cu el stateam in anul in care dadeam Bacul, peste program la Le Bushon, si mancam shaorma, cu el imi permiteam sa glumesc, cu el mergeam la KFC si cu el am fondat grupul BE MY FRIEND, dar tot cu el mi-am batut capul cand planificam plecari si cu el ma certam ca nu raspunde la telefon. Pe negru mi-l amintesc ca a fost bun prieten cu paulica, si inca mai e, dar sub acoperire, au inele din alea cu BFF. Negru este un mic naiv, observand putin reactiile si privirea lui, uneori tulbure, iti dai seama ca tot mai crede intr-o lume buna, intr-o lume in care oamenii sunt mai buni decat in realitate. Este un ospatar de exceptie, nu stie sa stanga nici macar un sfant, fumeaza prea mult, bea Pepsi, si are o burta cu burta.
Cristi e omul care ma scotea afara din casa cand eu invatam pentru BAC, si imi facea pe mess "MAMA LU GOGU: nu pleci nicaieri... treci si invata!". Cristi e omu care la ideea de a urca cu mine si cu Marius pe munte a intrebat, da noi acolo nu avem WC? sau "Da noi nu avem dus acolo, cum ne spalam?", cristi e omul care a cumparat o carcasa de telefon si si-a dat tot salariul, cristi e omul care a plecat in franta si cand sa se intoarca avea bagaju prea greu si a aruncat din haine la gunoi. Cristi e omul care la munte a desunflat un cactus. Cristi e omul care barfeste mai mult ca mine. Cristi e un negru, si e prieten cu un rasist.


Marius: Il "casatoresc" cu Bea, in a zice ca este cel mai cerebral prieten pe care il am. A citi un Dex-ul e precum ai incerca sa il cunosti pe Marius, orice om incearca, ajunge la o pagina oarecare, nu se plictiseste neaprat, dar se sperie de complexitatea lucrurilor, a limbajului, a lui. Daca as spune fiecare obicei notabil a lui, as folosii toate caracterele si nu m-ar mai lasa astia sa scriu si despre ceilalti, dar se stie ca se infrateste cu cristinica - adica sforaie, are o alura de om serios, se uita la blonde pe strada fara sa vrea, e "in love" cu J.Morrison si are predilectia de a castiga bani(si de ai cheltuii). Lui Marius iam dat filmu meu preferat si sa uitat odata juamte la el dupa 3 luni dupa ce ii lam dat, si apoi cealalta jumate duap 1 an, si a zis ca la impresioant :)). E complexat sar zice ca bate mai mult spre Cristi la culoare, e un om foarte practic si e un mare "rece". E un om ce bea rar, dar bea ceva de calitate mai tot timpul, sustine ca nu se imbata repde, dar cu toti stim ca pe sestache arunca bautura in chiuveta numai ca sa rada de noi ca suntem turta. E omul care la cabana Omu a trezit o camera intreaga de 40 de oameni prin sforaitul lui. E omul cu care am urcat prima data pe munte, sar zice ca a fost acolo cand am considerat cel mai frumos mom de pana acum in viata mea.
Prima amintire cu marius este din liceu, era prietenu lu Geani si nu il suportam ca era cu nasu pe sus ziceam. De ziua mea de nume in 2006 a vrut sa vina si la rugat pe sorinel sa vada dak poate veni, dar eu nu mai aveam loc in cabana. Apoi pe 1 Decembire la Le Buchon cu sorinel a venit si el, si incet parca am inceput sa vorbim, ca intr-o zi sa aiba drum pe langa mine si sa imi zica, sa mergem sa facem niste afise cu motoare la imprimanta color. Atunci in drum spre centru am dat de un nene care nea cerut sa caram un cosciug, si asa am primit 50 ron si iam spart la Le Buchon pe mancare buna. De atunci il consider "special needs" pe Marius. Amintirile abunda precum nori pe cer intr-o zi mohorata. Este un om inteligent si nu ii e frica sa o arate, nu este un om simplu de inteles chair daca uneori pare un om simplu. Uneori in viata lucrurie cele mai mici si cele mai simple sunt cele mai greu de vazut si de inteles. Cu marius am urcat si cu Claudiu si am vazut pe munte cum la 10 metri cum pamantul a fost trasnit, si am simtit electricitatea in picioare. Cu el am urcat pe Valea Alba, chair daca toti ziceau ca e prea greu ptr noi. El ma certa ca nu mananc pe munte deloc si ca o sa mi se faca rau. Cu el beau seara cand tot orasul se agita, in refugiul carismatic Argentin.
"Viata e placuta. Moartea e pasnica. Tranzitia e, insa, problematica."

Sorinel - Odata, de mult un batran a plecat cu oile la pascut. Cand se insera, pleca cu oile inapoi acasa, dar in drumul sau lung al transhumantei vazu in departare o fiinta ce se apropia. Din ce in ce mai multiu oieri se adunara sa pentru ca nimeni nu vedea ce era cu adevarat, apoi prin magie incepura fiecare sa strige: E un extraterestru, E o nava spatiala, E Basescu, E mama (?)...... NUUUUU... eeee o vacaaaaa, dar nu orice vaca, este Sorinel. Pe sorinel il poti doar admira pentru spiritul sau altruist, pentru nevoia lui eterna de iubire din partea Alinei, pentru felul in care ne chinuie cu asigurarile lui, pentru faptul ca stalceste S-ul, pentru faptul ca tot timpul e la momentru potrivit prezent. Sorinel e singurul (in afara de nasisu) care asculta manele de placere, uneori ce-i adevarat, el stie sa toarne sare, sprit, lamaie, acid sulfuric pe rana, mai ales cand gogu greseste un traseu pe munte, cand sorinel sugera alceva, sau cand gogu uita portofelu pe etajera magazinelor din Bulgaria. Prima intalnire avuta cu sorinel a fost la el acasa cand am plecat cu giani la peste. Cand lam vazut prima data, mi sa parut un tip "de cartier" si nu prea am vb multe cu el atunci. Stiu ca era asa de atasat de sticla de vodka incat sa suaprat pe Emil cand a arucnat sticla goala in apa. (aici sorinel va zice: mai era putin dar nu stiti voi). Prietenia am legat-o in timp, e singurul prieten caruia ii port un respect "spcial", si singurele dati cand ma suapr pe el e atucni cand se cearta cu alina si isi face singur rau. Amintirea cea mai vie cand ma gandesc la sorin isi are radacinile in excursia de shoping in Bulgaria. Venea ziua lu Negru si a lui Pompy - Martie 2007 - si eu si sorin plecam dis de dimineata la Russe sa cumparam bautura si mancar... mai putina. Ajunsi acolo luam 3 kg de fistic cu 20 de ron :x, si o gramada de alte chestii in limbi diferite. Cand sa mancam si noi ceva ne ducem la un mini-fast-food si in engleza icnerc sa zic ca vreau niste chiftele de vita. Bulgaroaica ??? nimic, eu .. arat cu degetu... aia.. nimic.... la care sorinel indica burta, apoi gura apoi isi freaca stomacu ca a mancat. La care aia "chiftale?" ...
"Romanski nu?".. Mda, si in drum spre casa ne suna negru sa ne zica ca nu mai mergem la munte, si ca noi faucsem cumparaturile degeaba. Atucni sorinel era sa ne kilareasca pe amandoi ca apasase acceleratia in speranta sa il prindem pe negru sa il omoram. Sorinel esti uneori prea om, de accea te respectam inainte sa te aruncam in cazanu cu smoala


Zoom - Intr-o viata poti avea trei lucruri - poti sa fi fericit, poti sa fi bogat, sau poti sa il sti pe Zoom. Mult prea putini sunt cei din urma pentru a putea sa te bucuri de primele doua. Zoom sta la tara, de dimineata se duce sa dea cu coasa pe camp, pe amiaza ajunge acasa, si seara iese prin sat la discoteca cu vreo tarancuta. Zoom are un nume predestinat, zic eu, ii place sa studieze oamenii, sa le cunoasca obiceiurile, sa le dea Na Pula. Hobyurile lui sutn statu in gara peste noapte, infometarea in Piatra Mare, berea, cartiile bune, filmele bune, femeile bune, cersitul, Tavi si semintele. Zoom are o fizionomie specifica unei veverite, chair daca el sustine ca suntem paranoici, el are o moaca de veveritoi tta ziua, nu cum zice alex, de maimuta. In casa la el exista cam vreo 5-6 bibelorui cu veverite, ce imi intareste teoria. Prima intalnire cu zoom a fost oarecum cea mai recenta, fata de restul contagiosilor. Plecasem cu Adi de la facultate pe Piatra Mare, si cand sa ne punem cortu, vin aia de la cabana si ne trimit mai jos. Cand sa coboram, zoom si andra urcau, si andra ne zice "veniti langa noi!" si nu iam mai vazut ceva timp pe ei doi. Prima persoana pe care am vazuto e Mike si Termi, un betiv simpatic si un termi terminat mental, rokari amandoi la parima vedere. Vine zoom si andra, adi cu emil pleaca sa pape si eu raman cu ei. Deschid o conserva de mazare cu pui si ma uit la ei, amarati si infometati (pe vremea aia zoom chair parea un tip gen homeless) si imaprt cu ei mancarea. Atunci intre noi sa legat o piretenie precum intre noada lu alex si dambul de pe partie. A urmat plecarea de la piatra craiului in care mam facut praf, muci, turta la care ma invitase zoom, apoi a venit el in Bucuresti, iam prezentat orasul, si cu timpul, cu venirile lui si plecarile mele la ploiesti(pitesti) neam intovarasit. Zoom este un tip cult, chair daca e ploiestean, mai sunt si oaze in desert nu? Alaturi de el am inventat doua bancrui seci "Man team stropit?... Nu man ma scarpinam" sau "Man ai dinti mari?.... Am (h)am (h)am (h)am " Este omul cu care pot povestii si pot vorbi o gramada, chiar daca ma face ofticos si nu ma suporta cand nu sunt dormit, dreaq nici viata nu ma poate suporta atunci. Zoom are un simt al umorului foarte bine dezvoltat, chiar dak uneori nu e pe gustul tuturot, mai ales a lui Bea de dimineata, cand o face emo ca poarta adidasi ca el. Cu zoom am inecat o valea in fum pentru a afuma un carnat, si am planuit sa ne batem cu un urs. Pentru putinul timp de cand imi e prieten, simt nevoia sa ii multumesc pentru toate clipele "true" si toate amintirile incrustate in timp, pe vecie. Zoom are 3 testicule, dar folosestie doar 4.

Alexandra - Sora lui cristi si finuta mea, iubirea lui Pompy. Pentru a o intelege cu adevarat pe alexandra, trebuie sa il intelegi pe Pompy. Multi au ramas socati de familia de broaste, altii de atasarea lui Alex fata de Dex, pe cand Wacacanita statea acasa saracuta :-w, multi de firea oarecum diferita de majoritatea fetelor. Precum o raza de soare, Alexandra este o persoana foarte vesela, cu o obsesie contagioasa pentru telefoane, pentru broaste si pentru ironizarea trendului emo. Este cea mai studioasa dintre contagioasi, dar si cea mai muncitoare, posibil vazand banul ca singura iesire din unele situatii de criza. Simte oarecum responsabilitatea de a devenii ceva in viata, si este in multe cazuri impinsa de la spate pentru a dori si mai mult de la viata de catre Pompy. Este complet diferita de Negru. fizic si mental, mananca in prostie seminte Nutline, bea pepsi cat o familie intreaga, a preluat de la Alinuta mania fardurilor, dar nu simte nevoia lor neaparata, si ii place sa mearga la shoping, facand fiecare zi de cumparaturi un cosmar comun pentru barbatul din pompy. A indragit toti prieteni nostri, a fost mereu sustinatoarea iesirilor in oras, se oftica cand pierde bani si are un zambet permanent pe fata. Imi amintesc de ea ca o fata ce ii purta o dragoste nebuneasca lui Pompy, si invers, in ciuda faptului ca toata aceasta poveste frumoasa era in umbra marelui Dl Alexandra, sau "tactu" si a subalternelor lui "Mariana - Cosanzana" si "Godzilo-Tantza". Iubirea ne aduce mai aproape uni de alti, Aelxandra ne aduce mai aproape de conturile la Pompy Bank

Alina - O persoana a contrastelor, cu un caracter foarte bine conturat, in multe situatii foarte calduroasa ca persoana, iubitoare cu Sorinel, vizibil dependenta de dragostea lui, dar si o persoana impunatoare, ce uneori e prea stricta si prea tentata sa impuna. E o persoana cu care poti vorbi, este oarecum o persoana ce stie sa asculte si sa dea si sfaturi, are mania BAC-ului, si este este permanent idolatrizata de Alexandra. In mare vad ca prietenia lor ar putea sta, nu numai in realtia "esti prietena lui Pompy, si Pompy e prieten cu Sorin" si este oarecum independenta, prin caracterul lor asemanator in multe aspecte. Pe Alina mi-o imaginez tot timpul imbracata in alb, vesnic o persoana cu suflet de aur, dar nici decum naiva, chiar vicleana, prin zambetul ei aparent inocent. Este singura persoana care l-ar merita pe Sorin, caci este cu adevarat iubitoare. Este tentata sa duca o viata conform timpului, sa respecte moda, sa aiba gelozii neintemeiate, sa planga la simpla adiere a unu zvon rautacios, sa isi "vopseasca" frumusetea doar pentru ca ea nu o considera indeajuns. Mult timp am vazut o paralela intre Alina si Madalina, si uneori ii cunosc fericirea lui sorin, inteleg de ce zambeste mai tot timpul, dar stiu si munca de lamurire, sau incapatanarile pe care trebuie tot timpul sa le mascheze sub acelasi zambet subtil. Alina imi da impresia de o viitoare actrita, o persoana care a avut incredere in oameni, dar nu a avut in ea. Alina e o persoana ce inca se ascunde, de lume, sub tabieturi, sub ticuri, sub incapatanari, sub vorbe si zambete, se ascunde o alta, mareata, mandra si iubitoare Alina.

Ionelia (Yo) - Cea mai recenta "contabioasa", se simte onorata sa fie printre restul. Yo este posibil cea mai firava, cea mai discreta, cea mai timida fete pe care le cunosc cat de cat. Are un pesimism inascut, si este poate mai puternica decat multe persoane, dar doar atunci cand este cu adevarat convinsa ca nu poate rezova problema altfel. Este o persoana melancolica, o vad, scriind carti in viitor, romane de dragoste. Yo este dominata de sentimentul dragostei, o vad facand sacrificii nemaiintalnite pentru dragoste, in general. Vrea sa ruce pe munte alaturi de Marius, asculta rock alaturi de Marius si incepe incet incet sa citeasca acel dex, si inca nu s-a speriat. Asta e poate unica dovada vizibila ca este o persoana cu un caracter, in formare, puternic. Este speriata oarecum de lumea noua in care a ajuns, de oamenii uneori atat de rai, de obiceiurile si uneori daca te uiti la ea, este ca un mic copil ce este uimit de ce o inconjoare, ce vrea sa cunoasca cat mai mult, care vrea din propia ambitie sa... (stai sa rasuflu) arate lumii ca "are cu ce" :)). Yo se da cu placa, are fundu alb tot timpul, imita Madagascar 2 - "I'm a women, I'm atractive" , ii plac pisicile si viseaza la calatorii. Este genul de persoana care va ajunge sa spuna "As vrea sa scap de tot, macar 1 zi, e prea mult". Yo este o sentimentalista si o persoana exceptioanala prin simpla prezenta.




In concluzie, nu poti caracteriza un om, fie el prieten, ruda, sau simplu cunoscut, in doar cateva randuri. Fiecare dorim sa auzim numai lucruri bune zise de noi, dar in realitate nu suntem doar oameni buni. Fiecare dintre cei enumarati, sunt niste contagiosi, boala lor eterna si posibil tratabila, depinde de om, este ca imi sunt prieteni. Acum hai sa ne relaxam sa luam o bucata de placinta... fara suparare Alex.. iti mancam familia.