Breakdown

In fundal o muzica absurda inteteste spiritele din fata ta sa se aprinda si mai mult. Miscari difuze si neatente, oameni cu maini ridicate spre cerul pavat cu ciment, ce intr-o liniste armonica se incheaga spre nesfarsit. Gandurile unei zile atat de lungi se topesc in acest Rai suberan.... Raiul lor. In mintea lui zimturile rotitelor s-au netezit, iar in lacuna miresmatica a copilariei incep a se inchida ultimile capitole, incepand totul a deveni aminitre. Un vortex atat de des zbuciumat, alimentat, inrait isi are varfurile atat de sus, spre crestetul capului survoland rapid mica lume a lui, miile de ganduri, amintiri, dorinte si secrete incep... incet... a se aglomera. Un gand subit apoi apare si totul devine confuz, acest gand este oare diferit prin esenta... si totul se opreste brusc, gandurile, vortexul, amintiriile, secretele, se orpesc din haosul permanent. Miscarile difuze incep a parea incetosate si se ridica de pe scaunul sau precum un far, si iese afara, fara a gandii ce face, ura acel loc, din farama de copil din el, ce era sincer... ii ura pe acei oameni pentru acele miscari ritualice... se incheie la geaca groasa si pleaca spre casa, iar pe drum o lacrima in coltul ochiului drept ii va genera barbatia de a spune "e de la frig". Ajungand acasa afla ca este singur si in intampinarea lui vine un animal mic ce indragerste casa aceasta in lipsa lui, si pentru prima data el se simte bine, atat de bine in acea liniste, si se prabuseste sprijinindu-se cu spatele de usa, acela era locul, unde adolescenta are sa devina visul, iar copilaria o lume prea departata, ultima expresie a sentiemtnului sicner... iar momentul putea fi exprimat prin liniste. In scurt timp va ridica si el mainile in aer, spre inaltul tavanului, si va canta alaturi de alti oameni pe care nu ii intelege dar pe care ii transforma din cand in cand in oamenii care iar vrea sa fie. Intr-o stare prea euforica cand miscarile vor fi absurde va face gresala sa se uite in sus, iar cerul sau va parea atat de aproape... cerul sau de beton va parea atat de rece... caci va lasa mainile jos... si nu le va mai ridica vreodata... nu va mai fi vrodata copil.

Ceata...

Din incercarea treptata de a intelege sensul unei zile de Duminica, te ridici din patul cel moale si umbli stingher prin bucataria ce are un miros de ghena izbitor pentru ca mama nu a dus gunoiul aseara din motivele supersitiei... ca daca acesta este dus seara.. vei pierde ceva... vom pierde ceva... si deschid geamul larg, ceata cuprinde tot si o apasare nedorita iti astupa timpanele si iti raneste tamplele, ai prefera sa dormi. Degetele aluneca bizar pe bucatile de gresie ciobite de la termopanul pus invers, si incet o crapatura iti agata unghia de la degetul aratator, fara sa iti pese insa, in ochii tai este ceva atat de pal si stralucitor, palul acelor idei marete, sclipirea acelor momente unice.. dar nimic nu pare mai lipsit de sens in acea dimineata. Parca in acel moment, bizar si intunecat, toate sunetele pamantului s-au oprit, numai respiratia ta ce abureste geamul murdar si ceata ce cuprinde pana si copacul din fata blocului au ramas. Incet, incet mintea ti se umple de gandurile lasate in urma odata cu somnul, dar inainte sa iti freci ochii de dezgust pentru propia-ti viata, iti pierzi un moment privirea in ceata laptoasa si te intrebi daca ar fi cineva acolo care ar intelege tot ce gandesti... in aceasta ceata eterna in care iti place sa te ascunzi atat de des? In bucatarie intra mama si in spatele ei toata familia se trezeste, iar sclipirea ochiilor este uitata. In linistea aceea se afla o persoana care nu ar vrea vreodata sa fie vazuta, care prefera singuratatea decat expunerea, ce se ascunde in miscari bruste si rasete incontrolabile, in multele cuvinte frumoase ce ascund ideiile urate. Iar in timpul mesei mintea ii va fugii deseori la schimbare, printr-o prisma prea optimista ce iti aduce uneori un zambet lipsit de riduri... dar acel zambet va fi suprimat odata si odata... caci cu fiecare zambet vei pierde ceva... vom pierde ceva.