Ceata...

Din incercarea treptata de a intelege sensul unei zile de Duminica, te ridici din patul cel moale si umbli stingher prin bucataria ce are un miros de ghena izbitor pentru ca mama nu a dus gunoiul aseara din motivele supersitiei... ca daca acesta este dus seara.. vei pierde ceva... vom pierde ceva... si deschid geamul larg, ceata cuprinde tot si o apasare nedorita iti astupa timpanele si iti raneste tamplele, ai prefera sa dormi. Degetele aluneca bizar pe bucatile de gresie ciobite de la termopanul pus invers, si incet o crapatura iti agata unghia de la degetul aratator, fara sa iti pese insa, in ochii tai este ceva atat de pal si stralucitor, palul acelor idei marete, sclipirea acelor momente unice.. dar nimic nu pare mai lipsit de sens in acea dimineata. Parca in acel moment, bizar si intunecat, toate sunetele pamantului s-au oprit, numai respiratia ta ce abureste geamul murdar si ceata ce cuprinde pana si copacul din fata blocului au ramas. Incet, incet mintea ti se umple de gandurile lasate in urma odata cu somnul, dar inainte sa iti freci ochii de dezgust pentru propia-ti viata, iti pierzi un moment privirea in ceata laptoasa si te intrebi daca ar fi cineva acolo care ar intelege tot ce gandesti... in aceasta ceata eterna in care iti place sa te ascunzi atat de des? In bucatarie intra mama si in spatele ei toata familia se trezeste, iar sclipirea ochiilor este uitata. In linistea aceea se afla o persoana care nu ar vrea vreodata sa fie vazuta, care prefera singuratatea decat expunerea, ce se ascunde in miscari bruste si rasete incontrolabile, in multele cuvinte frumoase ce ascund ideiile urate. Iar in timpul mesei mintea ii va fugii deseori la schimbare, printr-o prisma prea optimista ce iti aduce uneori un zambet lipsit de riduri... dar acel zambet va fi suprimat odata si odata... caci cu fiecare zambet vei pierde ceva... vom pierde ceva.