Inceputul unei povesti se asemuieste unei nasteri, paginile sunt albe inca, posibilitatiile sunt neliminitate... dar ciudata soarta.... dezgustul... neplacerea ma aduce acum sa nu mai pot scrie acea poveste, sa nu mai dau nastere acelui monolog ce ar spune totul verde-n fata... sa nu mai pot insira cuvinte dure si subtile, totul cufundandu-se incet in tacere... morbida tacere. Dispretul... dezgustul... ne leaga de oameni, de alti oameni, diferiti noua... noi cei buni si drepti, ce nu am putea face rau, nu am vrea sa facem rau... noi cei puri... fara pacat umbrind pamantul... noi cei ce ne multumim cu un gand si nu cu o fapta... noi suntem dezgustul... suntem dispretul, ne delasam pana in punctul in care tacem si lasam capul in pamant si privim propia umbra difroma... iar tacerea infundata ne va definii... pentru ca nu credem cu adevarat intr-o salvare mirifica a acestei omeniri... si ne displacem inca odata. Corzile trairii se intind... incet incep sa tremure antebratele... muzica inobileaza acel suflet... nu mort.. ci viu, ce in aglomeratia unui oras nu se va ridica de sub mediocritatea situatiei... pentru ca omul se asteapta sa moralizeze situatia in care propiul suflet simte adanca intepatura a societatii.... si se asteapta ca omul sa doreasca sa evadeze, nu din mediocritate ci din monotonie, sa evadeze pentru a spune "urasc, iubesc, traiesc plang sau rad" sa se detaseze intr-o poiana aproape de creasta montana, sa evadeze de aceasta monotonie.... in vise mediocre divine... se asteapta ca omul sa realizeze ca viata este odioasa, mizera dar enorma.... si se asteapta ca omul sa nu spuna nu acestei incercari numita viata. Dar ciudata soarata... uneori se asteapta prea mult de la un om...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu